Robert Șerban

„Poezia te poate salva de la moarte”

Jurnalist cu „Piper pe limbă”, atent, ironic şi iscoditor, face din emisiunile lui cul­tu­rale un adevărat regal de TV. Fascinat din­totdeauna de scriitori, a lăsat cadou istoriei lite­raturii ne­nu­mărate volume de interviuri. Dar Ro­bert Şerban e şi editor, fondator al unui festival de literatură şi, înainte de toate, scriitor. Un poet „ascuns în trans­pa­ren­ţă”, cum lui însuşi îi pla­ce s-o spună, care, deşi harnic, pragmatic şi an­corat în real, nu şi-a pier­dut nici sensibilitatea, nici credinţa în poezie. 

Porumb copt şi gumă de la sârbi

– Dragă Robert, tre­buie să fi existat o dimi­neaţă sau, cine ştie, o în­serare albastră în care lu­mea a căpătat dintr-o da­tă o limpezime de care erai străin. Când şi cum ai simţit prima oară că eşti poet?

– Poezia nu aterizează brusc, ca un OZN, din care apoi ţâşneşte un laser-halou care te înconjoară rapid şi, ţuşti!, te înhaţă înăuntrul lui. Poezia e ca o altă civilizaţie. Te colonizează încet, încă din co­pilărie, din primii ani. Incubă în tine şi se hrăneşte cu tot ce faci, cu tot ce îţi place ori îţi displace. Cu jocurile tale, cu cărţile pe care le citeşti, cu bătăliile şi bătăile pe care le dai (sau le iei), cu admiraţia şi dragostea pentru cei din jurul tău sau de aiurea, cu suferinţele după o iubire, cu eşecurile (pentru poe­zie sunt creatoare), cu amintirile şi reveriile tale. Poezia te locuieşte şi se transformă odată cu tine. Uneori, îşi face simţită prezenţa când te uiţi pe hu­bloul avionului, când plângi pentru copilul tău bol­nav, când sufli în degetul arătător şi bicepsul tău se umflă firesc, iar gaşca de prichindei se por­neşte pe râs, când ţi se înlăcrimează ochii la ve­de­rea unui om bătrân, când îţi pasă de ce este în lu­me. Alteori, pare că a dispărut, că s-a stins, aşa cum se sting toate civilizaţiile. Dar vine seara, apoi noaptea, şi o simţi cum se trezeşte, cum îţi dă ghes. Se în­tâm­plă să o ignori, fiindcă ai oboseli, griji, termene, copii de culcat, ştiri de văzut, lehamite. Dar ea e acolo pentru toată viaţa. Poezia vine de Sus şi e un dar: nu numai că te civilizează (te înva­ţă să pri­veşti, să auzi, să intuieşti, să cumpăneşti, să te com­porţi, să aştepţi, să ai compasiune, lu­ci­di­tate, ba chiar să mergi şi să respiri), dar te poate salva de la moarte. Fiindcă moartea nu-i sfârşitul vieţii – viaţa este veşnică -, ci e absenţa emoţiilor din om.

– Superb răspuns!

– Dar hai să mă întorc totuşi în copilărie. Aveam vreo cinci-şase ani când m-a provocat tata să fac o „poezie”. Am intrat în joc şi mi-a ieşit o avalanşă de versuri în rime alăturate, un ditamai poemul, din care nu-mi amintesc decât sfârşitul, care suna, aşa, apocaliptic: „Şi au dat cu bomba tare,/ De-au sărit cu toţii-n mare!”. Apoi, prima poezie serioasă am scris-o prin clasa a VII-a, de Ziua Femeii, pentru mama. Se pare că mi-a ieşit aşa de bine, încât tai­că-meu m-a bănuit de plagiat. S-a relaxat doar când i-am arătat ciornele: muncisem două nopţi pentru trei strofe! E, când mama a citit poezia, a început să plângă. Să fi fost ăsta momentul de care mă întrebi? (râde)

– Unii zic că eşti oltean, noi te ştim de ti­mi­şorean. De fapt, tu unde te-ai născut?

– Sunt timişorean născut în Oltenia, în Turnu Severin. Am co­pilărit şi-ntre blocu­­rile din cartierele Cri­hala şi Podu Gruii, dar şi pe dealurile şi ţarinile din Drincea (Mehedinţi) şi Tur­ci­neşti (Gorj). Am fost ţinut din scurt de pă­rinţi, dar eliberat de bunici şi lăsat să urc prin pomi şi copaci, poduri şi şure, să hă­lăduiesc prin păduri şi zăvoaie, să fur po­rumb, ca să coc, şi dovleci, ca să-mi fac felinare. Am colecţionat timbre şi am jucat tac pe aleea din faţa lui G4, am mestecat gumă de la sârbi şi am spart între dinţi mormane de floare şi dovleac, am tras cu arcul, am aruncat cu cuţitul şi suliţa, dar mi-am făcut şi temele, am luat şi Pre­miul 1 cu coroniţă. Am făcut flotări într-o mână, ca Rambo, skanderbeg, cu inşi de trei-patru ori mai grei decât mine, trânte, cu găliganii satului, dar am scris şi poezioare pentru fetele de care mă în­dră­gosteam. Copilul ăsta care citea, precum un apu­cat, metri şi metri de cărţi, până când cânta cocoşul de ziuă şi care se trezea apoi în măcăitul raţelor şi cotco­dă­citul de foame al găinilor, pe la prânz, l-a văzut într-o zi pe Nichita Stănescu pe viu. Şi apoi, doi ani mai târ­ziu, când a aflat că a murit, a început să plângă, pe as­cuns, de tristeţe.

Domnişoara Timişoara

– Robert, care e harta Ti­mişoarei tale? Ai putea face un portret acestui oraş?

– După Domnişoara Ti­mişoara mi s-au aprins căl­câ­­iele de când am văzut-o pri­­ma dată şi când nu împli­ni­sem 17 ani. Am venit din Se­verin ca să particip la o ta­bără de literatură, la Liceul Silvic din Pădurea Ver­de. Adevărat, nu mai dădusem cu ochii de alte ora­şe mari, în afară de Bucureşti, care m-a speriat, ha­bar n-am de ce. În plus, Timişoara avea, în anii ’80, aura unei urbe occidentale, cosmopolite, chic. Rude şi prieteni care erau studenţi aici vorbeau ca în transă despre ea. Nici n-a fost greu să mă îndră­gostesc. Dar pen­tru mine, oraşul în care trăiesc din 1990 înseamnă, înainte de toate, oameni. Ei sunt cei care dau unui loc sau altuia – fie că e o piaţă (Unirii, Operei, Maria, Traian), o cafenea, o li­brărie, un parc, un restaurant sau o stradă – conturul şi căldura fără de care ele ar fi o abstracţie. Familia, prietenii şi cunoscuţii îmi însufleţesc Timişoara. Ei sunt inimile care fac o mulţime de locuri să palpite şi să aibă o frumuseţe vie. Dar şi turiştii, trecătorii, copiii gălăgioşi din parcurile de cartier, porumbeii şi chiar ciorile, care seara dau un spectacol halu­cinant în buricul oraşului. Timişoara e într-o schim­bare continuă şi rapidă, ca orice domnişoară curta­tă. Or, pe mine şi această metamorfoză mă ţine aici, foarte uimit şi îndrăgostit.

„N-aveam vocaţie de inginer!”

– Mă uit în CV-ul tău şi mă uimeşte faptul că, înainte să te dai pe mâna poeziei, ai absolvit Facultatea de Construcţii…

– Eu am dat admitere în ’89. Pe vremea aceea, inginerii aveau şanse mai mari să prindă un loc de muncă în oraş, profesorii (inclusiv de umanioare), aproape niciuna. În ’90, după primul semestru, am vrut să mă las: din cinci examene nu luasem decât unul. Apoi a fost bine, până în anul trei, când au început materiile de specialitate şi când am con­ştientizat că nu voi profesa niciodată. N-aveam vocaţie de inginer! În loc să fiu atent la ţevi, con­ducte, instalaţii de tot felul, mergeam la cenacluri, scriam şi publicam poezii. Am vrut să renunţ, să mă duc fie la Filologie, fie la Jur­na­listică. Dar m-au rugat ai mei insistent să termin. Am fost un copil cuminte, i-am ascultat. În fond, îmi voiau binele, chiar dacă binele ăla nu mă prea prindea. Ca student, poezia m-a ajutat să nu fiu cu totul în răspăr cu mine, să nu-mi uit identitatea, să-mi ţin aproape pielea, să nu mă împotmolesc în abstrac­ţiunile matematico-fizico-tehnice cu care am avut de furcă cinci ani de zile!

– …şi să rămâi măcar un pic şi cu capul în nori.

– Imaginea asta, cu poetul abulic, cam sărit de pe fix şi excesiv în toate (are sensibilităţile exa­cerbate, asta e adevărat), e un clişeu născut chiar din nisipurile mişcătoare ale concretului şi ale istoriei literare. Dar ale unui concret ce e azi tradus prin putere şi bani, prin maşini tari şi vacanţe exotice, prin plasme cât mai mari, în li­ving, şi telefoane de ultimă generaţie în buzunare. Nişte nimicuri, în fond! Crede-mă, ştiu lumea lite­rară de copil: majoritatea poeţilor sunt şi prag­matici, adică sunt oameni de acţiune, cu reacţii surprinzător de frumoase şi cu fapte admirabile. Diferenţa dintre ei şi o bună parte a restului lumii e dată de faptul că poeţii sunt şi reflexivi. Că se extrag, din când în când, din cotidian, şi meditează la faptele lor ori ale semenilor lor. Iar poeziile (ori ta­blourile, ori muzicile, filmele, desenele, foto­grafiile etc.) sunt probele de laborator ale expe­rienţelor şi experi­mentelor pe care ei la au şi le fac în lume, în concret şi, implicit, în absurd. 

– Departe deci de tine imaginea poetului bles­temat, care arde până la ultima fibră. Do­vadă şi cei doi copii ai tăi, pentru care, zice-se, eşti un tată foarte bun. Te hrăneşte familia, Ro­bert? Ai nevoie de oaza asta de normalitate în jurul tău?

– Bănuiesc despre mine că sunt un om senin şi ştiu că am nevoie de seninătatea celorlalţi ca inima să-mi bată cumsecade. Paradoxul e că simt do­rinţa să scriu tocmai când bătăile ei sunt prea sla­be, neregulate, când sângele mi se retrage din ini­mă. Atunci recurg la scris ca la nitroglicerină. Uneori, echilibrul se petrece, alteori e şi mai rău, de parcă aş fi greşit doza. Însă cert e că dragostea mă înşurubează în viaţă. Că e dragostea pentru copiii mei, pentru părinţi, pentru femeia de lângă mine, pentru cunoscuţi şi, uneori, pentru necunos­cuţi, aici sunt pistele de pe care decolez. Iar dacă se întâmplă să simt că sunt şi eu iubit, devin super­sonic. Cât despre copii, şi Tudor, şi Crina îmi seamănă. Sunt şugubeţi, jucăuşi, curioşi, veseli, răzbătători şi, fiecare în felul său, artişti. Crinei îi place să picteze, să joace teatru, să citească, dar face şi sport (sunt fericit că-i place baschetul, pe care eu l-am prac­ticat cu pa­siune), iubeşte animalele, e pri­etenoasă. Tudor e atras de zona tehnică, de arte­le exacte, cum ar fi matema­tica, dar cântă cu patos, e jon­gleur de vorbe, admirator al lui Mr. Bean, ma­estru în Fazan şi inimă mare. Îi place să asculte poveşti şi îmi stoarce imaginaţia, fiindcă preferă să i le inventez eu şi cere continuu să îi spun una. Dacă aş fi scris tot ce i-am povestit, aş fi depăşit, ca volum de hârtie, „Stăpânul inelelor”. N-am făcut-o, dar am avut inspiraţia să transcriu perlele pe care le-a tot scos de dinainte de a avea doi ani şi până aproape să împlinească şapte şi să le pu­blicăm într-o carte pe care o iubesc, fiindcă e cartea lui: „Tata, eu glumesc serios!”. E darul pe care scribul care i-am fost îl face fiului său, dar şi celor care au copii, sunt ludici ori iubesc filosofia şi poezia infantilă.

„Ai văzut ziarist timid?”

– Pentru un poet, eşti destul de volubil, de vorbăreţ. Departe de tine timiditatea. Cât din ce vedem e poetul şi cât e mască? Te şi ascunzi sau te livrezi cu generozitate?

– Timiditatea mi-am învins-o în câmpul mun­cii. Încet, lent, sigur. Primul meu serviciu cu nor­mă întreagă a fost în 1995, pe când încă eram student, în ultimul an de facultate. Am lucrat, aproape un an, purtător de cuvânt al Primăriei Timi­şoara. Era un post în care ultimul lucru de care aveai nevoie era timiditatea. Mă întâlneam zilnic cu jurnaliştii, dar şi cu primarul Viorel Oancea, fost ofiţer (norocul meu că făcusem armata şi că sunt o fire intuitivă, că altfel aş fi depus armele rapid…). Eram în priză tot timpul, mă simţeam responsabil nu doar de imaginea primăriei, ci şi a Timişoarei. La 24 de ani eşti idealist şi gata să muţi parcurile din loc. Am ră­mas aşa, dar mi-am dat seama, treptat, că risc să fac hernie. (râde) Apoi, după vreo nouă luni de lucrat acolo, am conştientizat că munca de birou nu-i pentru mine, că energia, curiozitatea şi creativitatea mea se sting dacă le ţin în zona funcţionărimii. Aşa că am intrat în presă. Ai văzut ziarist timid? Nu ai cum să fii astfel şi să fii meseriaş. Poţi face titrare, poţi face secretariat de redacţie, corectură, dar nu poţi fi pe teren dacă îţi tremură bărbia când faci documentare, când pui întrebări oame­nilor politici, me­dicilor, actorilor, po­liţiştilor, econo­miştilor, minerilor sau mai ştiu eu cui.

– Când scrii poezie, laşi deoparte sigu­ranţa de sine a jurnalistului?

– Când scriu sunt vulnerabil, fiind­că scrisul e ca o scufundare în­tr-un loc despre care ai impresia că ştii destule, dar care, când începi pros­pectarea, îţi oferă o mulţime de sur­prize. Plăcute sau nu. Sunt atent la ele, le evaluez, le interoghez, le caut sensurile, mă entuziasmează, mă angoa­sează, mă întristează, mă fac să le aştern pe hârtie ca să nu le uit. Poezia e un jurnal al meu, e ca foaia de cort (sau de cord?) cu care se acoperă militarii ca să nu le fie frig, dar şi ca să nu fie descoperiţi de inamic.

– De cine şi de ce te camuflezi? Care sunt „binefacerile întunericului”, ca să citez titlul unui recent poem al tău?

– Cred că mă ca­muflez de rău, Dia, şi poate că îl exor­cizez scriind. Poezia scoate urâtul şi moar­tea din mine, scoate spaimele şi nimicul, dar scoate şi dragos­tea. Pe întu­neric văd mai bine părţile lu­minoase. Or, poezia e substan­ţa de con­trast pe care o folo­sesc atunci când îmi fac câte-un RMN de unul singur, în faţa colii albe.

– Dar îndărătul întrebărilor cam cât te as­cunzi? Eşti unul din cei mai buni intervievatori pe care îi avem.

– O ştim amândoi, întrebarea e scânteia vieţii, iar jurnaliştii sunt ca nişte bucăţi de cremene. Nu albi şi reci, ci scânteietori! Pentru că de când eram copil mic, în jurul meu au fost scriitori, pentru că tata mă lua, când am mai crescut, cu el pe corso, la plimbări şi întâlniri cu prietenii lui, scriitori din Severin, care erau personaje formidabile, cu care şi de care râdeam până la leşin, dar şi de la care aflam secrete despre literatură, lumea literară, despre cărţi, scris, citit, viaţă şi moarte, am trăit cu fascinaţia acestor oameni, a scriitorilor. Ur­ma­rea a fost, oarecum, firească: citesc, scriu şi public cărţi. În ele sunt, poate, şi ascunzătorile unde mă pitul, şi întrebările pe care uit să le pun. Ori mă fac că uit.

„Oltenii au limbariţă”– Plăcerea asta a dialogului de unde vine, e moş­­tenire oltenească? Te-ai născut cu piper pe lim­bă?

– Întâi a fost curiozitatea, apoi descoperirea că dacă pui întrebări poţi să te alegi cu niscai răs­punsuri, iar dacă insişti, chiar poţi să afli lucruri ne­maiaflate. Am ales să fac jurnalism ca să înţeleg mai în profunzime lumea în care am trăit şi tră­iesc, ca să fiu la zi cu întâmplările ei, dar şi ca să îmi satisfac o parte dintre curiozităţi – politice, administrative, culturale, medicale ori mai ştiu eu de care. Ca ziarist, ai acces la cei care par că ştiu mai bine decât alţii anumite lucruri. Şi, da, oltenii au limbariţă. Îmi place să vorbesc, dar anii de televiziune, de presă scrisă m-au învăţat să dau mărunt din buze şi să ascult. Piperul sunt chiar oamenii cu care stau de vorbă.

– Crezi că Dumnezeu i-a lăsat pe poeţi cu vreo misiune precisă?

– Eu cred că toţi oamenii au o misiune precisă, că nimic nu e întâmplător. Ştii ce bine a zis-o omul acela foarte deştept, Einstein: coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim. Discret. Nu tre­buie să ai inteligenţa lui Einstein ca să vezi, de-a lun­gul vieţii, nenumăratele semne pe care El le dă. De la cele foarte importante, când inter­ven­ţia lui evi­den­tă îţi prelungeşte zilele, până la cele ce par co­mune, aproape de nebăgat în seamă, dar limpezi. De la cele exterioare, la care eşti martor, până la cele în care eşti chiar tu personaj, implicat direct şi bene­ficiar nemijlocit. Ce-ţi trebuie ca să le vezi şi să le recunoşti, mai ales când eşti matur, când, teoretic, nu mai poţi fi fentat, nu mai poţi fi dus de nas, când ai o experienţă de viaţă tocmai fiindcă ai trecut prin atâtea întâmplări? Eu cred că îţi trebuie bun-simţ, pur şi simplu! A fi poet e o minune, nu o misiune. Şi fiecare om e, chiar dacă nu scrie versuri, poet.

(Interviu publicat în revista Formula As, în 2018)