Ioana Bâldea Constantinescu

„Toţi suntem foarte singuri pe dinăuntru”

Când nu citeşte, scrie cronici despre ce i-a plăcut, iar când nu-i chestionează la ra­dio pe marii scriitori din lumea întreagă, se pune ea însăşi în pielea prozatorului. Un lucru e sigur: cartea de vizită a realizatoarei emisiunii „Oraşul vorbeşte” de la Radio Româ­nia Cultural le-ar cuprinde cu greu pe toate. Am căutat-o dimineaţa şi am povestit de portocali, câmpuri de lavandă şi « Nautilus », romanul ei recent apărut la Editura Humanitas. 

– Bun găsit, Ioana! Ce culoare şi ce miros are dimineaţa ta?

– Culoarea mea fetiş e albastrul. Încerc să-l di­buiesc şi atunci când nu iese la înaintare. Acum sunt înainte de vacanţă şi visez o mare în straturi de turcoaz, cu un ochi de albastru limpede. Mirosul e, invariabil, cel de cafea…

– Şi sunetul?

– Cu sunetul m-ai prins, pentru că sunetul e esen­ţa dimineţilor mele, toate nişte polifonii în care se amestecă voci, Oraşul vorbeşte, cu tot ce în­seam­nă emisiunea asta, reportaje care îmi zumzăie în căşti, jingle-uri, telefoane acasă, „nu, nu ţi-ai uitat cheile, da?”. Maria vrea să-ţi spună ceva, iar emisie, iar jingle-uri, mixaje, reglaje fine ale rea­lităţii care, când trece în FM, mă ia cu ea, mă con­ţine, mă face parte din Oraş.

– Încerc să mi te imaginez în scaunul tău de la „Radio România Cultural”. Dar dimineaţa ta începe mult mai devreme, nu?

– Da, e un fapt de care mă tot plâng. Dimineţile mele încep foarte devreme, includ pregătirea celor două ore de emisie zilnică, dar au şi două momente din care îmi compun, cumva, starea fiecărei zile: porţiunea infimă de drum pe care o facem toţi trei, eu, soţul meu, Marius (Constantinescu, realizator şi prezentator TVR n.r.) Şi fetiţa noastră, şi mo­men­tul dilatat la vreo zece minute în care, în drum spre radio, trec pe lângă Cişmigiu.

– Cum era parcul în dimineaţa asta?

– Hmmm… Mitologic, aş spune. Un colţ de verde nepleoştit în preambulul unei zile cu 40 de grade. Cişmigiul e o stare, e insula Itaca, e ideea mea de Neverland. Când trec pe lângă el mai co­pi­lăresc puţin, mai las câte un gând negru pe o alee, mă mai reinventez mental. Atât cât pot.

– Unde eşti acum, Ioana, ce vezi, ce obiecte te înconjoară?

– Căştile mele colorate de emisie sunt primul lu­cru pe care îl văd. Un fel de panaş urban. Ne­lipsita ceaşcă de cafea…Vreo patru cărţi, o poză care mă face fericită şi un ecran de computer de unde vin toate provocările zilei.

– Cum ai ajuns să faci radio?

– Am ajuns aici într-o vacanţă de vară, prin anul trei de facultate, cred, şi… Am rămas. Radioul e vi­ral. Câteodată îmi pare rău, câteodată nu.

– De ce să-ţi pară rău?

– Pentru că am, cum au mulţi oameni, pro­ba­bil, dezamăgiri, stagnări, în­do­ieli, tristeţi profesio­na­le. Unele mă ajută să cresc, să vreau mai mult de la mine, altele îmi mă­nâncă din entuziasm, din încre­de­rea în faptul că merită efortul. Câteo­dată polii aceştia sunt greu de ţinut în echi­li­bru.

– Pe lângă munca ta de la radio, eşti pro­zatoare tu însăţi şi intervievezi adesea prozatori. E greu să-i faci să se mărtu­ri­sească  în direct?

– Când fac emisiunea, încerc să fiu doar jur­nalist şi cititoare. Nu îmi propun niciodată să aflu ceva anume, mi se pare mult mai interesant să des­co­păr. Şi aş spune că am aflat câte ceva – despre angoase camuflate şi preaplin interior, despre mo­destie, despre orgoliu, despre faptul că un om care pentru tine e un fel de semizeu e tot un om, cu emoţii, cu tracasări zilnice, cu hachiţe, uneori. Dar sunt şi câţiva care m-au învăţat ce înseamnă bucu­ria unui interviu. Mă gândesc acum la Evgheni Vodolazkin, la David Lodge, la David Mitchell, la Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Dan C. Mihăilescu, Filip Florian. Autori mari, dublaţi de oameni minunaţi, calzi, fireşti, neintoxicaţi de propria creaţie.

– Dar în postura inversă cum e? Eşti în largul tău când ţi se pun ţie întrebări?

– Deloc. E una din cele mai dificile posturi. Dar mă ajută să înţeleg mai bine, când mă întorc în papucii intervievatorului, emoţiile omului din faţa mea.

– Dacă ai fi reporter de radio şi ar trebui s-o întrebi pe Ioana Bâldea în direct ceva despre literatura ei, ce ai întreba-o?

– De ce o face. Nu cred că ar şti foarte bine să îmi răspundă. Eu aş plusa cu întrebări aju­tă­toare. Ea s-ar bâlbâi şi mai tare. Eu aş pendula între posibilităţi – poate asta e poza ei de interviu, din care, uite, nu reuşesc să o scot, poate îi e prea intimă chestiunea aceasta şi nu o poate împărţi sau, poate, nici ea nu are răspunsul. Poate îl caută. Poate nu e sigură pe el. Şi vulnerabilitatea asta, ascunsă, exhibată, fabricată sau cum o fi ea, ar face parte din realitatea meseriei mele. Câ­teo­da­tă succesul într-un interviu nu e să obţii răs­punsul, ci să articulezi, în interlocutor, întrebarea.

– E vară, Ioana, Bucureştiul se topeşte sub caniculă. Ţie nu-ţi fuge gândul la alte locuri din lumea asta?

– Tot timpul. Sunt genul acela de om care uită să coboare din metrou pentru că mintea lui e în altă parte. Câteodată, în locuri pe care nu le-am vă­zut – în Maroc (da, din toate barurile din lume, cum spune Rick în Casablanca…), pe o plajă în Costa Rica, într-un câmp de lavandă din Provence. Al­teori, înapoi în bucăţi de istorie personală, în­tr-un tren care mă duce la Edinburgh, sub un por­­tocal, la Sevilla, pe o bancă în Place des Vosges, la Paris…

– În Nautilus, cel de-al doilea roman al tău, chiar se simte fas­cinaţia pentru Pa­ris. Ai trăit acolo?

– Nu. Dar am mers des­tul de des. Naşa mea, Leontina Vă­du­va, locuieşte acolo. Ea e modelul sopranei din carte. E un om fas­ci­nant, în preajma căruia simţi că devii o va­riantă mai bună a ta. Şi iubesc Parisul. De el nu mă pot plictisi niciodată. E o stare care nu ţine de vârstă, ţine doar de oamenii şi de lucrurile care mă definesc.

– Dar cu scrisul cum e? Ai nevoie de un altundeva şi atunci când te aşezi la birou?

– Cred că sunt o natură eminamente proustiană. E suficientă o boare de vanilie şi am fugit în altă parte. Sau imaginea unui ciuline rătăcit în peisajul ur­ban. Sau o vitrină cu cercei filigranaţi. Un cu­vânt, un gest, un zgomot… Din păcate, toate mad­le­nele astea sunt în eternă disjuncţie cu timpul real pe care îl am pentru scris. Cred că am nevoie, cel mai mult, să nu fiu pe fugă. Şi, totuşi, aşa scriu, mai mereu. Furând din timpul pentru altceva. Vino­vată.

– Căbănuţa cu vedere la munte e o fantasmă care a chinuit mulţi scriitori. Adevărul trist e, cum spui şi tu, că în zilele noastre scrie fiecare când şi unde poate. Dacă ai avea dreptul la un scenariu, care ar fi locul ideal pentru scris?

– Un birou în faţa unei ferestre. Maria şi Marius aproape. Atât.

– N-ai nevoie de singurătate?

– Toţi suntem foarte singuri pe dinăuntru, nu crezi? Eu am nevoie să mă rup de lumea în care func­ţionez, într-un semiautomatism, şi să mă strâng, cumva, în ai mei. De soţul meu, de fetiţa mea, care e oxigenul meu, de mama mea, care e unul dintre cei mai buni oameni pe care îi cunosc, nu am nevoie niciodată să fiu despărţită. Ei sunt, cum­­va, în tot ce fac.

– Cu Marius Constantinescu, soţul tău, îm­parţi nu doar viaţa, ci şi pasiunea pentru cultură. În ce punct se întâlnesc dimineţile voastre, Ioa­na?

– În toate… Marius e ce îşi poate dori cineva mai mult de la cel cu care trăieşti alături. Facem şi aceeaşi meserie, aşa că împărţim, inclusiv la nivelul ăsta, un limbaj, nişte principii, un fel de a fi. Suntem foarte bine ţesuţi unul în povestea ce­luilalt. El, oricum, e în toate poveştile mele. Şi el ştie asta. Şi mai cred şi că el e mult mai talentat. 

(Interviu publicat în revista Formula As, în 2017)