„Sunt cum sunt, pentru că mama a fost cum a fost”
E pasionat în egală măsură de muzica clasică și de literatura bună, de străzile Parisului și de parfumul de cedru, de ciocolata adevărată și de rosé-ul bine temperat. Un hedonist cu frâna de mână trasă, cum singur se recomandă, care, înainte de a se lăsa sedus de gusturi, texturi și miresme, e și un veritabil jurnalist. De vorbă cu gazda emisiunii VIZUAL, de pe TVR3, om de televiziune riguros și neinhibat, care potrivește la fel de bine cuvintele și cravatele paisley.
Fotografie de Eugen Dediu
-Bună găsit, Marius! Ploaie sau soare? Cum preferi diminețile?
-Te sărut, Dia! Soare, fără doar și poate. Mi-a ajuns cu atâta ploaie, cu atâta negură. Cred că am invocat soarele în perioada asta cu ardoarea unui șaman! Am avut o primăvară mult prea scofâlcită ca să ne permitem și o vară doar pe jumătate.
-Atunci, soare să fie! Ce gust are dimineața ta?
-Acum, când vorbim, de ceai negru, cu lapte, niciodată cu zahăr, în care mai înmoi câte un cantucciocu portocală confiată. A fost ziua Ioanei, soția mea, ieri, cantuccini au făcut parte din dimensiunea comestibilă a cadoului ei, ea, generoasă, i-a împărțit cu noi toți, iar eu… nu am așteptat să fiu invitat de două ori!
-Îhmm…sună delicios. De altfel, citindu-te în „Rosé”, cel mai recent volum al tău, aș fi putut paria că ești un hedonist. Dacă n-aș fi știut că, de fapt, muncești de dimineață până seara. Când ai timp să fii cel din cărți?
-Bună întrebare! Sunt un hedonist cu frâna de mână trasă, după cum obișnuiam să spun. Unul care, adesea, se răsfață în gând și mai puțin în realitate. Dar hedonismul și truda merg mână în mână. Dacă n-ar fi munca multă, alergările în pragul zorilor, nepăsarea față de lift, ca să nu mai vorbesc de emoțiile meseriei, care accelerează arderile, mi-aș permite considerabil mai puține derogări de la linia austerității sănătoase. Așa sunt eu, m-am obișnuit să îmi câștig din greu indulgențele.
-Și acum unde ești?
-Suntem la țară, la casa părinților Ioanei din zona Băilor Olănești, iar eu sunt afară, tocmai am croșetat întrebările pentru un interviu cu scriitoarea Maylis de Kerangal. Până la toamnă, emisiunea pe care o fac pe TVR3, VIZUAL, e în vacanță și, cum nu pot să stau locului, scormonesc oamenii cu întrebări în scris.
-Tu cât de mult te ascunzi în spatele celui care pune mereu întrebările?
-Nu m-am gândit de multe ori la asta, dar probabil disimulez multe vulnerabilități, temeri și timidități… Inclusiv spotul de lumină orientat asupra celuilalt cred că mă ține într-un soi de umbră favorabilă. Dimensiunea celui care răspunde am exersat-o de mult mai puține ori. Nu mi-e complet exotică, dar nici nu o învârt pe degete.
-Te-am auzit lăudându-te că ești introvertit. Chiar așa? A fost televiziunea remediu?
-Chiar așa. Televiziunea a fost leac de-a dreptul! A fost plonjeul de care aveam nevoie ca să țin în frâu o timiditate indiscutabilă. Nu una paralizantă, dar una care mă făcea să mă consum de două ori mai mult decât alții și pentru bagatele, și pentru lucruri mari. Introvertit într-o bună măsură cred că am rămas și azi. Nu sunt nici pe departe expansivitatea întruchipată, iar, în afara privirii camerelor de filmat sau a scenei, sunt cuminte, tăcut și adesea stângaci.
-Cât de grea e munca de televiziune?
-Destul de grea, dătătoare de frământări, frustrări și puls crescut, dar și de clipe de fericire pură. Dar ce muncă e ușoară atunci când nu o faci de mântuială și când cauți ca, prin ea, să ajungi la o variantă îmbunătățită a ta însuți? E o muncă de care nu m-am săturat, încă. Am oroare adesea de rutina pe care o presupune, dar nu mă văd întorcându-i spatele par volonté.
-Nici chiar pentru o altă pasiune? Ai atât de multe talente, că ai fi putut avea cel puțin alte două, trei meserii.
-Nu. Dă-mi voie să te contrazic. Talente mari nu am. Am dacă vrei câteva abilități pe care, de-a lungul timpului, mi le-am cultivat, pentru că îmi sunt intens necesare: o ușurință de a scrie fără rețetă, capacitatea de a vorbi public și unui public și de a nu face tahicardie din asta, un bun control al emoțiilor și o mare plăcere de a asculta, de a isca povești în alții. Probabil că ultimei îi datorez și dorința de a deveni jurnalist. Jurnalist așa cum am vrut și cum mi-a plăcut mie…
-Cum, în fond, a fost și mama ta, realizatoarea Luminița Constantinescu, care ți-a lăsat deja niște repere.
-Am învățat de la mama că, dacă ai reușit măcar o oră să faci mai bună viața cuiva care te-a văzut, te-a auzit sau te-a citit, înseamnă că nu ți-ai pierdut timpul. Că trebuie să fii corect, punctual, pregătit pentru dezastru (ce se întâmplă dacă nu apare dirijorul la timp, dacă pică transmisia, dacă se schimbă desfășurătorul, dacă…?), dar și autentic în bucurie sau în impresie. Că jurnalismul de televiziune nu se poate face decât cu multă rigoare, dar și cu o pasiune care nu poate fi mimată. Dacă mi-ai cere să o definesc pe mama într-un singur cuvânt, cred că acesta ar fi: pasiune.
-Te poartă gândul la ea când lucrezi?
-Chiar deasupra biroului meu, în colțul nostru de muzică, e o fotografie a ei. Una dintre cele pe care le iubesc cel mai mult, pentru că e… ea la perfecție: atât de frumoasă, atât de plină de emoție, dar cu controlul elegant pe care l-a avut întotdeauna. E prima imagine pe care o văd atunci când ridic ochii de la lucru. Altfel, dragă Dia, mama și-a lăsat urmele peste tot în mine. Sunt cum sunt pentru că mama a fost cum a fost.
-De la ea ai învățat și eleganța?
-Da, de la mama și de la tata. Apoi, călătorind intens, într-o anumită perioadă a vieții mele și fiind atent la diferențe și asemănări, la obiceiuri și la intruziuni. La fel, ascultând, confruntând și lăsându-mă impregnat. Dar să nu crezi că îmi beau cafeaua acum exclusiv din porțelan Myott și cu pantalonii la dungă. Poate că uneori mă alint comunicând o imagine mai strofocată, mai… Paisley de mătase, așa. Dar sunt la fel de eu însumi acum, în pantaloni scurți, un tricou vechi de când bunica și flip-flops, chit că, până mai adineauri, am ascultat John Williams, unul din marii simfoniști ai muzicii de film.
-Cum se poate îndrăgosti cineva de muzica clasică?
-Fără rețetă. Îndrăgostirea de muzica clasică nu poate fi decât năvalnică, intempestivă, bruscă. Dacă nu se întâmplă, poți, cu timpul, să fii un ascultător politicos, cultivat, dar fără fluturi în stomac. Eu, de pildă, nu pot niciodată să o ascult ca fundal. E ori ea, ori altceva.
-Unde ești așezat, Marius?
-În curte, lângă Doggie, schnauzerul familiei. Avem noi doi o complicitate doar a noastră. Stau și mă uit la tufele de trandafiri un pic fanate, plantate cu multă vreme în urmă de bunica Ioanei și la o movilă de bolovani unde locuiesc niște gușteri senzaționali.
-Pare locul perfect de odihnă pentru doi jurnaliști la fel de buni și doi scriitori cu verb la fel de șfichiuitor.
-Te contrazic. Ioana este o scriitoare adevărată. Eu sunt un jurnalist care… a publicat niște cărți. Iar în ceea ce privește talentul, iarăși vin și îți spun că Ioana e omul cu adevărat talentat. Eu oi avea alte calități, dar nu aș cita talentul printre primele. Fără niciun alint.
-Cât e hedonism și cât e eleganță în iubirea voastră, Marius? Și ce alte ingrediente de origine controlată ați adăugat la căsnicia voastră, de e atât de bine?
-Ai să râzi, nu e nici una, nici alta. E multă sinceritate. Și e bine atunci când e bine, după cum, atunci când e rău (ca la toți, de altfel), îți vine să tragi gluga peste soare. Dar cred că am fost și suntem autentici în toate cele pe care le împărțim. Și, pe măsură ce am traversat timpul împreună, ne-am apropiat de o simplitate, de o maturitate bună a acestei iubiri. Una care nu exclude uneori frecușurile, dar care ne amintește că lianturile invizibile sunt infinit mai importante și mai robuste.