Filip Florian

“Nimic nu mă tulbură mai tare decât să văd că iubirea dintre oameni devine aproape palpabilă”

Tutunul sfărâmat între degete își amestecă mirosul dulceag cu cel al ploii care s-a oprit. Pe masa abia ștearsă de picuri: două pahare, o scrumieră și o fotografie cu un copil. E un aer umed afară și vinul e prea rece pentru seara asta zgribulită de toamnă. Suntem în București, la ora albastră. Dar, în fond, am putea fi oriunde. Bunăoară, la Severin…

-Un maldăr de fotografii din care ai ales-o tocmai pe asta, în care ai chipul neclar. De ce?

-Pentru că mi s-a părut mereu că fotografia asta are o taină. O văd decupată parcă dintr-un film vechi, să zicem de Tarkovski sau de Bergman. Dar și pentru că e o fotografie făcută de tatăl meu. Trecând timpul, mi-am dat seama cât talent a fost în omul ăsta, câtă știință de-a smulge într-o fracțiune de secundă tot ce poate fi mai bun dintr-un cadru. Așa sunt toate instantaneele lui. Și el nu a expus niciodată. Pentru el, fotografiatul era doar o imensă plăcere.

-Într-un fel, cadrele astea sunt versiunea lui de copilărie în imagini, pe care v-a lăsat-o moștenire. Tu n-ai apucat să petreci prea mult timp cu el, nu?

-Ba da. Părinții mei au divorțat când eu aveam 14 ani, iar fratele meu Matei doar trei. El nu a apucat, într-adevăr, dar eu, până la vârsta de 11 ani, am fost singurul lor copil. A fost perioada în care și ei se înțelegeau încă foarte bine.

-Unde e făcută fotografia?

-E făcută în perioada în care am locuit la Turnu-Severin. Tata primise o repartiție acolo, cum se întâmpla pe vremuri, erai trimis ca inginer în locul cutare sau cutare și nu prea aveai ce să comentezi, fiindcă așa erau timpurile. Mama terminase și ea stagiul obligatoriu de profesoară de română undeva la țară, la Jilavele, până unde făcea o navetă groaznică, pleca în fiecare zi la 4 dimineața. Primind repartiția asta, s-au bucurat amândoi că vor începe altă viață, altă poveste. Și într-adevăr, a fost o perioadă fericită cu totul. La Severin, mama a lucrat lucruri mai cu haz decât să fii profesoară la țară, tot ca filolog. Erau și foarte tineri, tata trebuie să fi avut 32 de ani, mama 28. Și, fiindcă nu cunoșteau pe nimeni, vrând nevrând, am fost mai mereu împreună. Bunicii, mătușile, prietenii nu mai puteau să rupă armonia asta dintre noi trei. Weekendurile erau scurte pe vremea aia, fiindcă se lucra până sâmbătă după-amiaza, dar timpul ăla trebuia petrecut cumva cu bucurie. Așa se face că, fiind pe Dunăre, tata, care nu pescuise în viața lui, s-a apucat de pescuit cu mine alături. Mă lua sâmbăta sau duminica în tot felul de locuri din defileul ăsta de vis, Severin-Orșova. Mai sus de baraj, era un uriaș lac de acumulare, unde apa intrase în mal, printre munți, formând un fel de fiorduri. Și era și foarte mult pește, fiindcă pe atunci nu îndrăznea nimeni să braconeze.

-Și mama ta ce făcea în timpul ăsta?

-Venea cu noi. Făcea plajă, culegea flori și tot felul de trăsnăi de-ale ei, găsea oase ciudate de animale, frunze și bucăți de lemn. Îi plăcea enorm.

-Pescuitul: uite o pasiune care ți-a rămas până astăzi. Ce-ți dă timpul ăsta petrecut în așteptare, în mijlocul Deltei?

-Pescuitul e un pretext. Firește că-mi place, dar – prinzi, nu prinzi – e cam tot aia. Ce mi se pare cu adevărat fascinant e în primul rând faptul că te afli cât de cât în pustietate,  în mijlocul unei naturi sălbatice și fermecătoare, că te uiți la stele, că seara faci focul și asculți șacalii sau freamătul bălții. E pur și simplu o bucată de timp vrăjit, o întoarcere la ordinea veche a lucrurilor, care te rupe de oraș, de război, de Covid, de prețul curentului sau al pâinii. Or, eu trebuie să recunosc că în ritmurile astea funcționez cel mai bine. De asta caut să plec regulat în Deltă. De asta și pe țărmul mării caut puținul de sălbăticie care a mai rămas. De asta prefer să plec să scriu la Ciocanu, unde, când ieși seara din casă, de jur împrejur e doar liniște. Nu auzi nicio mașină, recunoști orice foșnet și orice trosnet. 

-Hai să ne întoarcem un pic la lumina asta surprinzătoare din fotografie. Îmi amintește de Bănulescu, de câmpiile lui toropite de căldură și lene.

-Mă bucur că spui asta. Sunt mort după Bănulescu și nu știu mulți oameni care să se dea în vânt după prozele lui. Sunt parcă de pe altă planetă. E o lumină ireală în ele. Iar fotografia asta nu e departe deloc, cu licăririle ei, mai ales că tot ce am trăit acolo, la Severin, a rămas în amintirea mea ca un soi de miraj sau de vrajă. Cu vremea s-a amplificat, s-a intensificat chiar. Prin 1993, când lucram la biroul din București al Europei Libere, am făcut marea prostie să revizitez Severinul după o pauză uriașă. Nu mai călcasem acolo de prin 1976, de când îmi cumpărase tata cadou ediția aia roșie, cartonată, a lui Gulliver, dintr-o librărie care mi s-a părut cea mai fermecătoare librărie din lume. Ei bine, revizitând-o, am descoperit doar o librărie amărâtă, cu cărți sărăcăcioase și cu podele de lemn care miroseau a Petrosin. De atunci, evit să mă întorc în locurile pe care le-am iubit cândva foarte mult.

-Poți călători în schimb scriind, poți chiar amplifica mirajul ăsta în scris.

-Poți, da, cu vârf și îndesat. Acum, în romanul la care lucrez și pe care sper să-l termin iarna asta, slavă Cerului, se întâmplă o mulțime de lucruri chiar în Severin. Ce-i drept, nu în Severinul copilăriei mele, ci într-un Severin mai îndepărtat, al finalului de război, când încă existau baterii de antiaeriană pe Dunăre și bombardiere americane pe cer. Chiar ieri dimineață am început un nou pasaj care se petrece în oraș și simt o bucurie aproape fizică.

-Din ce vine entuziasmul ăsta, atunci când scrii, Filip? E bucuria imaginării, e bucuria retrăirii?

-În realitate, nu se retrăiește nimic. Acțiunea romanului meu, cel puțin, e plasată mult înapoi în timp și privește un tânăr ofițer de artilerie și povestea lui de dragoste. Dar simplul fapt că eu văd când scriu locurile din carte, chipurile, decorul, mă ajută enorm. Când scrii, trebuie să ajungi la un soi de contopire cu personajele, dar nu în sensul că te-ai descrie pe tine, ci mai degrabă că vezi spațiul din jur cu propriii tăi ochi, că simți pe pielea ta și bucuriile lor, și frământările, și suferințele. Din păcate, mai ales suferințele. Cum faci, cum nu faci, literatura fără suferință nu prea există. (râde)

-De ce e atât de greu să scrii despre bucurie?

-Poți scrie și despre bucurie. Doar că bucuria și fericirea, care e doar o formă extremă a bucuriei, sunt trăiri foarte scurte. Sunt ca o spumă care țâșnește, dar care se duce repede și lasă în urmă doar amintirea ei. Paradoxul e că, cu cât oamenii își fac o vocație din a le căuta mai intens, din a găsi mereu stările astea care îți fac sufletul să bubuie, cu atât sfârșesc mai iute prin a-și crea unii altora nefericiri.

-Tu cum ai rezolvat ecuația asta? Cum te raportezi la fericire și nefericire acum?

-Fericirea? Cel mult poți s-o atingi un pic, s-o respiri de câteva ori. E o imensă naivitate să crezi că vei ajunge la ea și va rămâne intactă, nealterată, vreme de zile sau săptămâni. Cred că există în noi o pornire de-a o căuta încontinuu, în orice împrejurare și în orice moment, dar nu trebuie să se întâmple cine știe ce lucruri fabuloase ca să o găsești. Uneori, nimicurile și mărunțișurile, alea care fac viața până la urmă, o aduc cel mai neașteptat. Dar eu unul nu mai am de mult pretenția ca clipele astea să și dureze, să țină la infinit. În timp, se strânge o experiență a trăitului, ca experiența tăiatului de lemne sau a mersului după ciuperci, și începi să știi că, fără să faci nimic spectaculos, fericirea vine cam cu aceeași ciclicitate. Și cu cât te agiți mai puțin, cu atât o simți mai intens. 

-Pe tine te-a mai păcălit totuși viața. Ai avut și ani în care te-ai consumat, în care ai fost cu totul implicat în gazetărie.

-Am avut o tinerețe agitată, în care mă întrebam în fiecare zi „de ce aia, de ce ailaltă?”.  Dar de ce așa? Dar de ce nu altfel? Dar ce e drept? Dar ce e adevărul? Dacă nu ești justițiar, degeaba ești jurnalist. Iar eu mai am o țăcăneală. Dacă tot fac un lucru, încerc să-l fac cât de bine pot. Cât timp am fost băgat până peste cap în gazetărie, de pe pozițiile astea am făcut-o. Or, asta te epuizează și, finalmente, îți dă și o deziluzie uriașă. Acum am ajuns la un soi de înțelepciune, care nici măcar nu-mi aparține, mi-a ajuns în brațe de la alții. (râde) E mai bine să stai cât mai liniștit și să accepți lucrurile ca pe anotimpuri. Oricum, întotdeauna am avut nevoie de liniște ca să scriu. Doar că acum am descoperit că liniștea e bună nu doar pentru literatură.

-Până la urmă, de ce scrii, Filip? Ce te atrage constant spre lumea asta ficțională?

-Sincer, a devenit o nevoie, un fel de a fi. Anul trecut și anul ăsta, am suferit uneori fizic, îmi venea să plâng că nu mai reușesc să găsesc timp deloc pentru romanul meu, pentru ultimele zeci de pagini. Scrisul îmi dă un echilibru: când scriu, mi se pare că viața merge bine. Mă pune în legătură cu ceva foarte primar, elementar, cu fundamentul vieții și al tuturor lucrurilor. E ca spartul lemnelor iarna, când ți-e frig, sau ca scosul apei din fântână, atunci când ți-e sete.

-Câți ani aveai când a făcut tatăl tău fotografia asta?

-Cred că în jur de patru și jumătate, cinci. 

-Și la vârsta aia cum arăta fericirea?

-Arăta… ciudat. Pentru că o trăiam într-un cartier înecat în noroaie, cu blocuri de patru etaje netencuite, rămase la cărămidă, cu balcoane fără balustrade. În Băiuțeii, am și scris un pasaj despre cum am asistat la căderea spectaculoasă a unei femei care scutura un covor. A zburat și ea, odată cu covorul, de la etajul 3. Și a aterizat în șpagat în niște urlete inimaginabile. Aveam un apartament vai de lume, cu paturi de fier, ca la spital. Mama pusese pe pereți niște saci de cânepă, niște dreptunghiuri de material în care înfipsese frunze uscate, ciulini și alte năstrușnicii adunate în plimbările noastre. Toată lumea care venea la noi spunea: „Vai, ce casă frumoasă!” Și era. Dar era, de fapt, și de o sărăcie de neînchipuit. 

-Pare că spiritul ăsta boem de la mama voastră l-ați moștenit, și tu, și Matei, chiar și fratele vostru mai mic, Mircea. Așa e?

-E de la mama cu siguranță și s-a lipit bine de noi. Am umblat mult în ultimii ani, cu tot felul de burse și rezidențe de creație. Am stat nouă luni în Elveția, un an la Berlin, mai multe luni în Lituania și în Austria, într-o mulțime de alte locuri… Prima mea problemă când am ajuns în fiecare din ele a fost „ce fac să arate aici ca o casă a mea?” Și mă duceam la talcioc, la târguri de vechituri, cumpăram toate prostiile cu 50 de cenți, o păpușă stricată pe care o legam de o balama, un afiș de nu știu unde, un obiect pe care îl puneam pe etajere. Mai strângeam câteva crenguțe dintr-o plimbare. Și abia după ce toate astea erau puse la punct, începea să funcționeze și scrisul.

-Ca și cum scrisul ar trebui ademenit. Ca și cum ar porni cu mult, foarte mult înainte. În cazul tău, când a început de fapt?

-A început cu un soi de putere halucinatorie, cu plăcerea asta de a îmi imagina, de a visa, de a născoci. La început nu te gândești că asta ar putea ajunge pe hârtie, că ar putea să capete coerență. La patru, cinci ani, doar visam cu ochii deschiși. A trebuit să mă alfabetizez și să citesc suficient, ca să-mi doresc să scriu literatură la rândul meu. Am descoperit atunci, cu mirare, că una sunt lucrurile vorbite și alta cele scrise, chiar când povestea e aceeași. Și ăsta e unul dintre marile mistere ale literaturii, care mă fascinează până acum. Cum mă fascinează și azi puterea literaturii de-a crea realitate, de-a o impune mai repede sau mai târziu. Când scriam Zilele Regelui și am povestit cum Josef, dentistul de la Berlin, traversează Viena, n-au trecut nici două săptămâni și am fost invitat acolo, eu, care nu călcasem prin Viena până atunci. S-a dus același dentist cu Regele Carol la Istanbul, pentru primirea hatișerifului, și n-au trecut două săptămâni până am ajuns și la Istanbul. Cuvintele chiar au puteri magice. Dacă scrii, pronunți sau te gândești suficient de mult la ceva, lucrurile se vor așeza curând fix în acea direcție.

– Mă uit la fotografia asta. Un copil cuminte care visează cu ochii deschiși?

– Unii spun că eram insuportabil. Alții că aș fi dat foc premeditat la niște perdele. Mama susține că odată, când am mers de la Severin într-o scurtă vizită la București, cu trenul, m-am suit în plasele compartimentului, acolo unde se pun valizele, și de acolo am sărit în capul oamenilor. Au ajuns să o roage unii să mă lege sau să îmi facă ceva. În timp ce fratele meu, Matei, a copilărit într-o liniște deplină. Își închidea ușa de la camera lui și aveai senzația că doarme. Dacă o deschideai, îl găseai într-o adevărată desfășurare de forțe cu indieni și cowboy, pe care îi muta de colo colo, în timp ce în șoaptă își făcea tot felul de povești imaginare: „și atunci, bătrânul cowboy Jack alergă spre armăsarul lui alb…” N-avea nevoie de spectatori. Neastâmpărul ăsta al meu trebuie să fi fost și rezultatul statului tatălui meu pe șantiere și mai ales al felului mamei mele de-a fi. Mă lăsa total de capul meu, cel mult ieșea seara la geam, la etajul patru, mă striga și spunea: „Vezi că eu mă culc.” Nici vorbă să mă cheme în casă.

-Cam prea multă libertate. Nu ți-a lipsit autoritatea?

-Am avut norocul unei familii foarte unite, în sensul ei larg, iar din familia asta se crea un tot, un soi de autoritate extinsă. Dintre toți, influența bunicului meu, tatăl mamei, a fost pentru mine covârșitoare. Nici nu i-am zis vreodată tată-mare sau bunic, i-am zis pe numele mic din prima clipă. El e cel care m-a dus de la cinci ani pe munte, în Retezat, care m-a învățat ce e muzica simfonică, ce a fost Războiul Celor Două Roze, cum e cu stelele, cu limba latină și cu copacii. Cu el și râdeam foarte mult și făceam nenumărate aiureli când eram împreună. Când stăteam la Turnu Severin, chiar în perioada acestei fotografii, a chemat-o educatoarea pe mama la grădiniță și i-a spus: “Doamnă, cred că sunt doi golani mai mari în cartier de la care fiul dvs. învață toate prostiile.” Asta pentru că, de fiecare dată când făceam sau spuneam câte-o tâmpenie și mă întrebau cine m-a învățat să fac așa, răspundeam ori „Mircea”, ori „Didi”. Unul era bunicul, celălalt era fratele lui. Lui Mircea îi și este dedicată cartea pe care o scriu acum.

-Filip, hai să facem un exercițiu de scriitor. De ce e întuneric în zona în care privești?

-Aș putea zice că există ceva structural în mine, o pornire de a privi mereu dedesubt, în adânc, de a nu mă opri la stratul de suprafață. Sau aș putea spune că am văzut prea multe de la bun început. Că un copil vede și lucrurile din spatele lucrurilor. Iar eu cred cu tărie în lucrurile care nu se văd, dar există. În fond, despre asta și e literatura. Sau cel puțin aia care îmi place mie. Sau poate, cine știe, intuiam deja că zilele noastre fericite împreună sunt numărate. Și la gândul ăsta, s-a lăsat peste mine o umbră. De altfel, peste un an și ceva urma să ne întoarcem la București, după un drum lung la tata în brațe, într-un camion Carpați cu o prelată oribilă, sub care înghesuiserăm toate catrafusele. Și am ajuns într-un bloc nou, într-o școală nouă, într-o cu totul altă viață. Mama a primit alt serviciu. Tata a început să plece pe șantierele patriei. Micul nostru rai s-a risipit și lumea s-a dezvrăjit dintr-o dată.

-A rămas clipa asta, fotografiată pentru totdeauna. Pentru ce trăia copilul din imagine? Care era marea bucurie a vârstei de-atunci?

-Cred că e aceeași și în ziua de azi, când nimic nu mă tulbură mai tare decât să văd că iubirea dintre oameni devine aproape palpabilă. Că e atât de puternică încât aerul din jurul lor capătă consistență. Mă bucură enorm să văd oameni îndrăgostiți care se țin de mână, dar nu pentru ceilalți, ci pur și simplu pentru că, dacă nu se țin de mână, simt că o să moară. La Severin, simțeam în casa noastră iubirea asta zi de zi, dimineața și seara. Exact ca o vrajă, nici nu cred că pot găsi un alt cuvânt care să se potrivească mai bine. Fotografia asta e făcută într-una din plimbările noastre vrăjite, într-o zi în care, în loc să ne ducem la pescuit, am luat trenul spre Orșova și am făcut o excursie pe Valea Cernei. De obicei, la ieșirile noastre, amândoi părinții mei erau foarte atenți la mine, dar atunci, în plimbarea aia, ce se întâmpla între ei era dincolo de un băiețel care hoinărea prin pădure. Îmi amintesc perfect soarele care cădea cumva difuz, se strecura prin frunzișuri. Și cum peste vraja acestui soare, care mă învăluia cu totul, se așeza vraja iubirii și tandreții dintre ei. Erau îndrăgostiți, iar eu mergeam în urma lor și-mi bubuia pieptul. Când am nevoie de amintiri esențiale, mă duc cu gândul la ziua aia. Ziua în care nu s-a întâmplat nimic, absolut nimic, dar a coborât pe pământ fericirea.

*Acest interviu face parte dintr-un proiect editorial susținut de Conceptual Lab.
Scroll to Top