Bogdan Mirică

„Am vrut să trăiesc cu mâna pe flacără, să simt că arde”

Tușe dark, atmosferă noir, jafuri și crime, violență izbucnită brusc, din adâncuri. E lumea cu care ne-a obișnuit deja Bogdan Mirică, autorul filmului “Boss”, al celor trei sezoane de “Umbre” și al mult premiatului “Câini”. Fotografia cu care a venit la întâlnire nu ascunde însă nimic din atmosfera crepusculară a filmelor lui. În centrul ei, un puști de cinci ani e gata să ridice un castel de pamânt. Privirea e fâșneață, zâmbetul e complice. Stop cadru pe mâinile lui. 

-Avem toți instantaneele noastre preferate din copilărie. Dincolo de ele însă, păstrăm în memorie și multe fotografii nefotografiate. Sunt acele cadre sau scene extrem de puternice pe care le-am trăit, care ajung să ne construiască pe interior. Ale tale care sunt?

-Există și în cazul meu câteva, da… Am în minte o bătaie trăită la bunică-mea. Unui vecin îi dăduse alt vecin cu toporul în cap, dar avusese prezența de spirit să-și dea jos cămașa. Mergea așa, cu cămașa ținută pe-un deget, la distanță, năclăit de sânge, în boxeri și-n șlapi, într-un fel care mi-a rămas în minte pentru totdeauna. Altă dată, am văzut o bătaie foarte nasoală cu lanțuri de biciclete, între doi băieți de 16 ani. La un moment dat, unul dintre ei îi prinsese celuilalt capul. Și-n timp ce-l strangula cu un braț, cu cealaltă mână mânca semințe de floarea-soarelui.

-Ai zice că sunt imagini inventate, dar realitatea bate filmul. De acolo și aplecarea ta către violență, către partea mai întunecată a existenței?

-Mi s-a spus de multe ori că tot ce am scris sau regizat până acum vibrează de agresivitate și visceralitate. Asta nu înseamnă că văd doar violența din jurul meu. Doar că binele e mult mai discret. Binele e aproape banal, în timp ce răul sare imediat în ochi. Dacă acum, în timp ce vorbim, cade pe masa noastră o privighetoare și moare, o să ne amintim de ea ani de zile. Pe de altă parte, e adevărat și că am fost expus la niște lucruri, unele foarte violente, și ele au rămas cu mine. Dar ce a rămas cu mine nu e neapărat amplitudinea violenței, cât absurdul ei. Și partea ei amuzantă, aproape grotescă.

-Violența aia venită de nicăieri, care merge spre nicăieri. 

-Așa și e violența, de fapt. Găsesc foarte artificiale filmele în care violența are parte de gradație, de pregătire, de progresie lentă, ca la operă. În viață, e cu totul altfel.

-Fotografiile astea mentale care au rămas cu tine sunt îmbibate de violență. Cea pe care ai adus-o cu tine azi e mai degrabă luminată de ingenuitate.

-Are ceva poetic și inocent, da. Dar are în spate și o întâmplare. Exact în secunda în care s-a declanșat aparatul foto, m-am tăiat într-un ciob de sticlă de Pepsi, care era în pământ, și am început să urlu. (râde) Acuma, să nu crezi că totul a fost dark și violent în copilăria mea, că nu așa a fost. Din contră, am avut o copilărie plină de umor. Tata și maică-sa, bunica mea, aveau un umor senzațional. Și atitudinea asta în fața vieții a rămas cu mine până azi.

– Ba chiar s-a transferat și în scrisul tău. Cei care ți-au citit primul și unicul roman, „Bestseller”, scris la 20 și ceva de ani, spun că au râs în hohote. Ți-ai găsit în umor un soi de antidot?

-Cred că umorul e un răspuns bun în fața morții. Pe mine mă ajută mult. De fiecare dată când mă simt compleșit de gânduri care poate sunt din spectrul depresiei, ceva se declanșează în mine și nu mai pot nici eu să mă iau în serios. Una dintre cele mai amuzante chestii pe care le-am citit vreodată e un pasaj din „Crimă și pedeapsă”, când Raskolnikov trece pe lângă o casă, în care are loc o înmormântare. Înăuntru e toată familia, se plânge, se bocește, ca la ruși. Și mai e și un băiețel, care tot zice „Boje moi! Boje moi!”. În accesul lui de patetism, scrie Dostoievski, „se dădea cu capul de podea, ceea ce părea să-i provoace oarece plăcere.” Dacă în viață ești binecuvântat cu coatingul ăsta de umor, poate ai o șansă să nu te scufunzi niciodată de tot. 

-Ca să mă întorc la fotografie, mă întreb dacă cinismul tău nu e și o formă de apărare, pentru că aveai de mic o structură foarte permeabilă.

-Dacă te referi la faptul că eram foarte receptiv la toate emoțiile celor din jur, la fenomene, mirosuri, culori, diferențe de lumină, la foșnete și la orice mișcare a unui animal, atunci da, sunt sensibil și totdeauna am fost. Sunt doar în aparență un tip liniștit, care vorbește încet și liniar. În realitate, înregistrez tot, ba chiar uneori în over drive. 

-De unde venea și încotro mergea Bogdan Mirică, atunci când i s-a făcut poza asta?

-Eram la bunica mea la țară, la Glodeni, un sat din Dâmbovița, adică la mama mamei mele și a unchiului meu, pe care l-am adorat toată copilăria. Era un hipiot subversiv – pletos, bărbos, citea cărți de anticipație și asculta rock. Când am ajuns prima oară la el acasă și am văzut că avea un craniu care atârna din mijlocului tavanului, am fost cucerit definitiv. Mai târziu, am și locuit o vreme cu el și cu mătușa mea, la Târgoviște. Ai mei voiau să mă dea la cea mai bună școală din oraș, iar el stătea mult mai aproape de școala aia. Și, fiind un tip mișto și generos, a propus să stau la ei. Unchiul meu mi-a făcut primele recomandări de cărți și de muzică. Prin el, a apărut și pasiunea mea pentru artele marțiale. Și tot lui, fiindcă avea video, îi datorez și pasiunea pentru film. Bine, atunci nu-mi plăceau deloc filmele pe care mi le propunea. M-aș fi uitat încontinuu numai la Bruce Lee, împușcături și mardeală. Mi-a mai luat două decenii până să devin critic cu ceea ce văd, dar partea bună e ca vedeam și revedeam filme unul după altul, absorbeam tot. „Ultimul mohican”, al lui Michael Mann, l-am văzut de 20 de ori. Și de fiecare dată am plâns, chiar și când l-am văzut în germană, deși nu vorbesc limba.

-Bogdan Mirică plânge la filme?

-Plânge. Ultima dată am plâns la „First Cow”, un film de Kelly Reichardt, de acum vreo trei ani. E un western atipic despre doi tipi care fură lapte de la o vacă să facă prăjituri. Dar nu plâng unde te-ai aștepta, plâng mai degrabă la nuanțe. Și nu întotdeauna cu lacrimi.

-Ai fost deci un copil crescut de părinți, de bunici și de unchi…

-Da, și ce pot să spun e că unchiu-meu, la fel ca și maică-mea și la fel ca părinții lor, bunicii mei, au o structură morală foarte netă. Au fost și sunt niște stâlpi de moralitate. Pentru bunicii mei, binele și răul nu aveau nuanțe, nu erau negociabile. Dacă făceai ceva ce nu trebuia făcut, erai vinovat. 

-Și cum ți-a fost mai târziu, în lumea asta capitalistă, să vii cu setul ăsta de valori, aproape anacronic?

-Azi, percep principiile astea morale ca pe niște reguli fizice, care nu pot fi contestate. Și în facultate, și în lumea publicității, și mai târziu în lumea cinematografică, am nimerit deseori în contexte sociale mâloase, dominate de mâncătorii, bârfe, șmenuri, combinații și bisericuțe. Nu cred că principiile îți îngreunează, ci-ți ușurează drumul – se constituie în disciplină. Nu apreciez ceva mai mult în viață la un om decât tăria de caracter.

-Ce crezi că avea în plus vârsta asta din fotografie, față de tot ce a urmat după ce ai cunoscut scrisul și rigorile lui? Nu erai încă elev, nu?

–Nu, trebuie să fi avut cam cinci ani. Școala, deși am făcut destul de multă, a fost pentru mine un coșmar. Tot timpul am fost un neadaptat, era să fiu exmatriculat de trei ori pe motive de disciplină. Aici, la vârsta asta, eram ca jazzmanii ăia care improvizează juma’ de oră, și melodia tot crește, se duce departe, departe. Așa era sensibilitatea mea atunci. N-aveam vasele, formele în care să o torn. Mă lăsam pur și simplu permeat de viață.

– Ai urmat facultatea de jurnalism, ca apoi ani de zile să activezi în publicitate. Și, cu riscul de a repeta anecdota asta, se spune despre tine că, la 26 de ani, ai devenit cel mai tânăr director de creație din advertisingul european.

-Mi-a plăcut să lucrez în publicitate. A fost bine, a fost spumos, am cunoscut oameni, am mers în locuri, am câștigat bine. Aveam colegi extraordinar de citiți, cu care discutam filosofie, antropologie, științe politice. Era un mediu foarte efervescent, cu discuții extraordinare. Era stimulant și profesional, lucram cu bugete de jumătate de milion de euro. La 26 de ani, ajunsesem director de creație și-mi petreceam zilele supervizând, dând din poignée, făcând prezentări și aruncând în stânga și-n dreapta cu referințe culturale. Dar confortul îmi tocea simțurile. Simțeam că, dacă continui așa, o să mor burghez. Mai lipsea să-mi iau o mică moșie și doi ponei. Și eu voiam să trăiesc cu mâna pe flacără, să simt că arde. Cum de ceva vreme tot aplicam la burse în străinătate, până la urmă mi-a ieșit și am plecat să studiez la Londra scenaristică și producție de film. 

-Copilașul ăsta nu stătea cu mâna în flacără, dar s-a umplut de sânge.

– La 5 ani, făceam tot felul de tâmpenii. Mi-era teamă când le făceam, dar mă duceam până la capăt. Eu cred că oamenii cei mai curajoși sunt de fapt cei care-și îmbrățișează frica. Dacă nu faci lucrurile la timp, frustrarea se acumulează, ca un puroi. Când am ajuns la Londra, printre străini, pe tărâmul ăla între safe și necunoscut, în adrenalina aia, încercând diverse lucruri, mi-am găsit personalitatea, am aflat cine sunt.

– Lungmetrajul de debut a venit când aveai deja 37 de ani. A contat? A fost complicat să recuperezi?

-Nu m-a interesat și în continuare nu mă interesează aspectul ăsta. Dacă mă gândesc că Radu Jude e doar cu un an mai mare ca mine și a făcut deja atâtea, mă iau cu mâinile de cap. Mai important mi se pare să ies regulat să alerg în Cișmigiu, ca să pot să fac filme și la 100 de ani. (râde) N-am stat degeaba până la vârsta aia. Am făcut alte lucruri înainte. Și apoi, cred că nu eram chiar copt, nu se așezaseră lucrurile în mine. 

-Și de ce crime? De ce policier-uri? Ce te atrage la filmul noir?

-Au venit natural, dintr-o senzație pe care o aveam cu mine, pe care am tot încercat s-o exorcizez. Ce mă interesează atunci când încep să lucrez la un film e să găsesc un nucleu emoțional. O emoție la care să mă pot racorda oricând, fără niciun fel de efort, o emoție pe care o cunosc foarte bine, care e din mine sau la care am fost martor și la care am percutat. Paul Schrader, scenaristul, spunea la un moment dat că, dacă vrei să faci un scenariu bun, îți identifici problemele și apoi le transformi în metaforă. Eu așa văd job-ul ăsta pe care-l fac: datoria mea față de mine e să-mi identific problemele, idiosincraziile, liniile care nu sunt drepte, bizareriile, ciudățeniile și să mă duc cu ele. Nu să încerc să fiu o medie a așteptărilor sau sensibilității celorlalți.

-Uneori, când lucrezi cu ceva atât de personal, există și un revers. În cazul tău, cum e? Se vindecă ceva când faci un film, se limpezesc apele sau obsesiile se accentuează?

-Am fost odată la un workshop cu Martin Scorsese. A început fix așa: „Am în spate patru divorțuri. De ce credeți? Pentru că-mi place să stau acasă?” Nu-s nici eu foarte departe. Cu proiectele pe care le-am făcut, trei sezoane de „Umbre”, două filme de lung-metraj și un scurt metraj, de fiecare dată când eram într-o relație, s-a distrus, oricât de înțelegător era omul de lângă mine. Problema e că scrii un scenariu, stai câte 10-12 ore pe zi și-ți imaginezi personaje cu moralitate îndoielnică, te străduiești să le faci rotunde, credibile, știi clar că sunt fictive, dar emoțiile care derivă de acolo sunt reale. Și ele se cam lipesc de tine, te năclăiesc. Fără să-ți dai seama, ajungi să empatizezi cu răul. Disciplina e cheia, pentru că de fiecare dată când ajungi tangent cu o realitate care este mult mai intensă decât realitatea de zi cu zi, lucrurile o pot lua razna. 

-Ești un lup singuratic, Bogdan? Nu te vede lumea prea des la sindrofii.

– Pe vremea când era stand up comedian, Larry David, autorul serialului „Seinfeld”, s-a suit într-o seară pe scenă, într-un club din L.A., s-a uitat la public și a zis: “Mnah, n-o să meargă!” Și a plecat. Cam ăsta e și raportul pe care îl am eu cu lumea, uneori. Da, sunt și singuratic. Îmi place să petrec timp cu mine însumi. Am tot felul de pasiuni care nu mă plictisesc și care îmi iau timp. Ascult multă muzică, cânt la chitară, citesc mult, văd filme. Cu toate astea, am și câțiva prieteni foarte buni, care sunt în continuare fresh și se reinventează. 

-Și depresiile de care aminteai la începutul discuției de unde vin?

-Poate că nu sunt tocmai depresiv, dar am o viziune sumbră asupra vieții, care doar literar spus e sumbră. De fapt, e realistă. Tot ce știu e că murim și, până atunci, nu ne rămâne decât să râdem.

-Ai decojit toate iluziile și nu s-a lipit de tine nicio credință?

-Eu am crescut sfâșiat între două extreme. De-o parte, credința manifestă a bunicului meu, care era preot, de cealaltă parte, spiritul darwinist, rațional, al tatălui meu, care e biolog și, peste toate, ateismul fățiș, declarat, al unchiului meu. Prins între pietrele astea de moară, fiindcă eram blocat undeva la mijloc, a trebuit să-mi găsesc singur o definiție pentru Dumnezeu. Singurul răspuns la care am putut să ajung la vârsta aia e că Dumnezeu e potențialul pozitiv al omenirii. N-am o problemă cu iluziile, doar că sunt foarte atașat de adevăr. Sunt rațional și-mi place să cred că am și spirit critic. Sunt și mistic pe alocuri, am avut uneori și vise premonitorii. Am și o latură a mea, pe care foarte rar o dezghioc, despre care mi-e greu să vorbesc și nici nu știu dac-aș putea. Dar nu-mi conduc viața după ea. Și oricum, când vine vorba de credință, cel mai mișto e să nu-ți înșurubezi picioarele în niciun loc, să nu fii niciodată sigur pe tine că ești așa sau ești altfel.

-M-aș întoarce puțin la filmele pe care le faci. Dincolo de faptul că sunt niște thrillere foarte bune, și “Câini”, și „Boss” sunt și niște filme despre filme. Niște filme cu convențiile la vedere, care, în ciuda unor scene absolut atroce, lasă impresia de detașare.

-Detașarea vine din faptul că nu mă interesează să transform filmul meu într-un comentariu tezist, despre societate. Eu doar încerc să țes o poveste în jurul unor episoade de interacțiune umană, fără să trag o concluzie și fără să dau sentințe. M-aș fi putut mulțumi să fac un film despre jafuri, dar îmi place să mă întind mai mult decât mi-e plapuma, să duc lucrurile până în punctul în care devin ambivalente. Filmul poate fi genul ăla de experiență care te face cu capul și cu sufletul. Până la urmă, detașarea asta vine și din niște afinități ale mele față de ce înseamnă pentru mine cinemaul. 

-Și ce înseamnă?

– Când mă uit la un film, nu vreau să-mi confirme certitudinile sau să-mi ofere niște principii de urmat, nu vreau să mă moduleze semnificativ. Dar mi-ar plăcea să-mi deschidă o ușă spre altceva. 

-Ai cotit-o de câteva ori în carieră destul de brusc. Ești, cred, genul de personaj care ar putea la fel de bine ca în zece ani să se lase de regie pentru cu totul altceva. Te intuiesc bine?

-De fiecare dată când la o gală sau un festival oamenii mi-au cerut o carte de vizită, le-am spus că n-am și că n-am avut niciodată. Nu-mi fac carte de vizită, pentru că nu știu ce o să fac mâine. Dacă mâine pe stradă un om oarecare mă întreabă cu ce mă ocup, o să-i răspund că sunt un om care caută. Aș putea foarte bine să devin psiholog sau să fac design de obiect. Dacă mâine m-aș duce să vând mașini, aș fi un dealer bun. Aș putea să mă întorc să scriu proză. Îmi place foarte mult literatura în continuare. Când citesc o bucată de roman scrisă mișto, tremură carnea pe mine. Aș putea face multe. Dar n-am găsit încă alt spațiu de joacă mai bun decât cinemaul pentru această căutare a mea haotic-controlată. Ironia e că filmele pe care le-am făcut nu înseamnă nimic pentru mine, n-o să mă bucur niciodată de ele ca spectator, dar procesul facerii lor înseamnă totul. Acolo, pe platou, ai parte de realitate intensificată. Intimitatea care se creează între tine și actor atinge niște culmi care nu-s posibile în viața de zi cu zi. E incredibil de frumos și, în același timp, fucking scary să vezi cum, printre nu știu câte camere, cabluri și lumini, doi oameni, care spun niște chestii pe care le-ai scris tu cândva, creează adevăr. Nu am găsit încă nimic altceva care să se compare cu asta.

*Acest material este parte a unui proiect editorial susținut de Conceptual Lab.

*Dacă îți plac textele publicate aici, poți susține Divanul Imaginar printr-o donație paypal. Ai detaliile pe prima pagină.