Pascal Bruckner

„Scriu pentru a fi iubit, pentru a-mi răscumpăra păcatul de a exista”

E filosof, eseist, romancier, dar mai ales un vorbitor cu şarm, neobosit în fran­che­ţea cu care denunţă ipocriziile din viaţa conjugală şi me­dio­critatea din societatea de azi. „Noua dezordine amoroasă”, eseul scris ală­turi de Alain Fienkiel­kraut, devenit best-seller mon­dial, l-a făcut celebru şi în România. De vorbă despre dra­goste şi alţi demoni, cu un pa­sio­nat al ideilor, care pune propria libertate îna­intea dorinţei de-a apar­ţine vre­unui trib şi care-şi oferă întot­deauna luxul de a regândi viaţa cu capul lui. 

„Când ne revoltăm împotriva părinţilor, sfârşim prin a le semăna”

– Cineva care încearcă atât de asiduu să ex­plice resorturile şi me­canismele iubirii e cineva care pare că o caută inconştient. Aţi fost un co­pil iubit?

– Oh, da, am fost singur la părinţi şi deci ex­trem de iubit, mai ales de ma­ma. Când eram doar cu ea, aca­să, trăiam într-o fuziune totală. Cred că am dormit cu mama până la zece ani, de fiecare dată când tata era plecat din oraş. Tata avea şi amante în vremea aceea, probabil nu-i făcea nicio plăcere s-o revadă pe mama, era extrem de violent şi rău cu ea. Ajunsesem să îl detest. Pe a­tunci, în Franţa, bătăile erau la ordinea zilei în familii, şi ve­ri­şorii mei o încasau destul de des. Însă el întrecea orice măsu­ră. Nici nu intra bine în casă, şi începea să împartă în stânga şi-n dreapta palme, care uneori se transformau în adevărate bătăi. Era odios. Într-o zi, m-am aşe­zat în genunchi şi m-am rugat lui Dumnezeu ca tata să dispară. Voiam să mă răzbun şi n-aveam niciun dubiu că Dumnezeu îmi va ţine partea. De altfel, îi lăsasem lui po­sibilitatea să aleagă în ce fel să se întâmple, totul era să rămân singur cu mama, pe care o iubeam enorm. Chestiune de alt­fel foarte psihanalizabilă, eram în plin complex oedipian. (râde)

– Se pare că Dumnezeu nu v-a auzit rugă­ciunile sau, în orice caz, dacă le-a auzit, nu le-a dat curs.

– Lucrurile s-au aşezat totuşi în favoarea mea, fiindcă încă de la un an şi jumătate am fost diagnosticat cu tuberculoză şi, în mod paradoxal, boala asta a fost pentru mine o şansă. Mi-a per­mis să cresc şi fără părinţi. Tata a avut destul de devreme ideea să mă ducă să mă tratez în­tr-un sanatoriu pentru copii, din ves­tul Aus­tri­ei, undeva în munţi, într-un sat, un­de în 1945, după căderea Reichului, se as­cun­sese de trupele aliate care îl căutau pentru tră­dare.

– Dar ce făcuse, de fapt?

– Lucrase la Viena pentru Siemens, una dintre com­paniile care au susţinut puternic regimul nazist. Siemens avea uzine lângă lagărele de la Ravensbrück şi de la Dachau, unde angaja prizonieri politici evrei care lucrau pentru Reich şi care în orice clipă puteau fi condamnaţi la moarte. El însuşi fusese de câteva ori în aceste lagăre. Îi simpatiza pe nazişti şi era un antisemit nu doar oca­zional, ci permanent, compulsiv aş putea spune. I-a urât pe evrei de la micul dejun până la cină, în fiecare zi a anului, până în ultima zi a vieţii lui.

„Du bist ein Jude”

– Asta, în timp ce în lumea literară euro­pea­nă foarte multe voci se întreabă dacă nu sunteţi chiar dumneavoastră evreu.

– Da, pentru că purtăm acest nume german, dar care poate fi şi evreiesc. Tata era însă protes­tant, mama catolică, m-am năs­cut într-o familie franco-germană, de fapt. Eu în­sumi sunt botezat catolic şi mi-am făcut studiile la Pères Jesuites. Însă atât m-a hărţuit tata cu an­tisemitismul lui, încât ajunsesem să cred că evreii trebuie să fie un popor extraordinar, da­că îi detestă în halul ăsta. De aici interesul meu pentru lumea is­raelită, care a făcut ca foar­te multă lume să creadă că sunt evreu. Întâmplarea face şi că am un copil cu o femeie evreică, ceea ce l-a îmbol­năvit de nervi pe tata, dar nu l-a împiedicat totuşi să-şi iu­bească nepoata. Şi azi mi se reaminteşte cons­tant că sunt evreu. Dacă le zic oamenilor că nu, nu sunt, mi se spune: „E în regulă, înţe­le­gem că vreţi să vă ascundeţi şi res­pec­tăm decizia dum­neavoastră”.

– Pentru tatăl dumneavoastră trebuie să fi fost o tortură.

– Când aveam opt ani, acolo în Austria, la sanatoriul respectiv, un nene îmbrăcat în pantaloni scurţi de piele cu bretele mi-a zis la toaletă, în timp ce mă spălam pe mâini, „Du bist ein Jude”, „Eşti evreu”. Lucru pe care l-am adus la cu­noş­tinţă tatălui meu, care a turbat pe loc. S-a ridicat plin de furie, s-a dus direct la individ şi i-a ţinut o lecţie de teorie rasială: „Uitaţi-vă bine la el, cum să semene cu un evreu?”.

– Acum trei ani, aţi publicat o carte despre relaţia tumultuoasă pe care aţi avut-o cu tatăl dvs. V-a eliberat scrisul? A reuşit să vindece ceva?

– Mi-a luat ani să învăţ să-l iubesc pe tata. Dar scrisul m-a ajutat să-l iert şi să păstrez doar amintirile plăcute. E trist că iertarea asta a venit atât de târziu, însă dacă aş fi scris cât timp părinţii mei ar fi fost încă în viaţă, ar fi fost dureros pentru amândoi.

– Aveţi destulă distanţă acum ca să vedeţi lu­crurile limpede. Aţi regăsit ceva din perso­na­litatea tatălui în cel care sunteţi azi?

– Cred că întotdeauna atunci când ne revol­tăm împotriva părinţilor sfârşim prin a le se­mă­na. Am moştenit mai multe decât aş fi vrut. Toate părţile rele: agresivitatea, crizele, furia. Dar şi câteva lucruri bune: hărnicia şi curiozitatea asta orientată în toate direcţiile. Cred însă că, în ciuda violenţelor de care a dat dovadă în prezenţa mea, am fost şi rămân un copil răsfăţat.

– De ce spuneţi asta?

– Pentru că de fapt nu creştem niciodată, doar îmbătrânim. Iar eu m-am regăsit mereu în postura celui obişnuit să primească foarte mult de la viaţă. Sunt oameni care m-au gratificat cu foarte multă dragoste şi fericire.

– Eraţi totuşi un copil bolnav, cu un tată brutal şi autoritar…

– Nu, nu, ştiu că pare de necrezut, dar mi-am trăit boala ca pe un moment foarte agre­abil. Între altele, şi pentru că n-am murit. Am supravieţuit. (râde) Păstrez amintiri plăcute şi din satul ace­la din Austria, unde e­rau furtuni uriaşe de ză­padă, şi din Elveţia, un­de am fost mai târziu şi unde m-am plimbat foarte mult prin munţi. Boala m-a salvat, de fapt, de toată atmosfera de acasă. Mai târziu, am prins şi gustul pen­tru lectură, gustul pen­tru studiu şi am des­co­perit scrisul. Fără astea ultimele aş fi fost cu sigu­ranţă nefericit. Aşa, am fost obligat să gă­sesc resurse în mi­ne însumi, să-mi clă­desc o fortăreaţă interioară din cărţi, din ceea ce scriam şi, evident, din dra­goste. Fiindcă ado­les­cenţa a adus cu ea şi întâlnirile fabu­loa­se cu partenerele mele, care m-au smuls, efectiv, din nevroza familială.

„Suntem nefericiţi că nu suntem fericiţi”

– Dragostea pare să-şi fi pus puternic am­prenta în ceea ce aţi scris. În România, cel pu­ţin, sunteţi cunoscut ca filosoful care o repune permanent în discuţie.

– Interesul meu pentru dragoste a început când încercam să reflectez asupra revoluţiei mo­ra­vurilor din anii ’60, care pretindea că a terminat cu jocul de teatru al pasiunii, eliberând dorinţa şi sexualitatea de alte constrângeri morale. Dra­gos­tea, spuneau ei, e doar o iluzie, sub romanticul Je t’aime! se ascunde de fapt un Te doresc! ne­măr­turisit. Am simţit însă nevoia să repun în dis­cuţie această nouă dogmă sexuală. Asta am în­cercat să fac în Noua dezordine amoroasă, să rea­bi­litez sentimentul decăzut. Pentru că nu e vorba doar de dorinţă. Pentru că nici dorinţa, nici sexua­li­tatea nu pot ţine un cuplu împreună. Dacă vrei să durezi în dragoste, ai nevoie de mai mult de­cât simplul apetit al simţurilor. Ai nevoie de amiciţie, de afinitate, de gusturi împărtăşite, iar lu­crurile astea n-au nimic a face cu pulsiunile sexuale.

– Există însă o „dictatură a fericirii”, cum o numiţi în cărţile dumneavoastră, o presiune a societăţii de azi de a căuta neîncetat dragostea perfectă, pentru a fi cu adevărat împliniţi.

– Presiunea aceasta, într-un final, ucide dra­gostea, pentru că nu suntem niciodată satisfăcuţi, niciodată mulţumiţi, suntem mereu în căutarea a ceva mai bun, mai intens. Epoca noastră e o com­binaţie de două moşteniri, cea libertinară şi cea creştină. Avem pe de-o parte moştenirea creştină, care pune iubirea mai presus de orice, care cântă dragostea, întocmai ca trubadurii de altădată, care exaltează fuziunea cu divinul, de aici şi încerca­rea unora de a seculariza această trăire. Pe de altă parte, avem drepturile câştigate de revo­luţia se­xuală. Vrem sexualitate, dar o sexualitate pe care să o trăim paroxistic, vrem să reconciliem carnea şi sufletul. Iar acest ideal e prea ridicat, foarte greu de purtat şi imposibil de realizat. Re­versul medaliei e că ne persecutăm zilnic în nu­mele unei împliniri cu orice preţ şi ajungem să fim nefericiţi că nu suntem fericiţi.

– Drept pentru care o luăm din nou de la capăt. Oare divorţul nu e de fapt simptomul neo­bositei căutări a pasiunii de la început?

– Uneori da! Una dintre trăsăturile principale ale cuplurilor din ultimele decenii e neputinţa lor de a face faţă plictisului şi scăderii în intensitate a dragostei. Când pasiunea începe să se stingă, credem că dragostea s-a stins şi ea, ceea ce e fals. Avem aşteptări atât de mari de la viaţa amoroasă, că nu putem suporta că ea sfârşeşte în cotidian. Nu ne rămâne decât să alegem între paroxism, dar fără persoană, şi persoana în cauză, dar fără pa­roxism. La urma urmei, în acel amour fou al lui Breton e mai multă nebunie decât dragoste, e iu­birea iubirii, în afara persoanei. Să iubeşti o per­soană înseamnă să trăieşti cu ea şi în cotidian, şi în afara intensităţii şi în momentele de scădere a dorinţei. Asta e dragostea adevărată.

– Vorbiţi, într-un fel, în cheie creştină. Nu m-aş fi aşteptat la asta, recunosc.

– Dar eu sunt creştin, am fost educat la iezuiţi, când aveam 13 ani chiar m-a bătut gândul să intru la seminarul catolic ca să devin preot. Cred că aş fi fost un bun predicator, deşi nu mă chinuie deloc întrebarea dacă Dumnezeu există. Religia e ceva prea frumos ca să fie adevărat.

– Credeţi că fiinţa umană e făcută pentru a trăi în plină luciditate? Când vă citesc, mă lo­vesc de vocea celui care vrea parcă să spulbere toate iluziile.

– Nu, nu, nu vreau să le spulber, vreau doar să le analizez. Să le decortichez. Am nevoie şi de minciuni dezirabile, de sti­mulente pentru a continua să tră­iesc. Suprimarea ilu­ziilor nu înseamnă lucidi­tate, ci amărăciune şi re­sen­timent. Ar fi minunat da­că am pu­tea păstra în acelaşi timp o anumită doză de luciditate în ce pri­veşte propria per­soană, dar şi sentimentul că viaţa e un cadou, un ceva dat pe care nu trebuie să-l degradăm. Eu, de pildă, am o mare ca­pa­citate de a mă entu­zias­ma, de a rămâne în­dră­gos­tit de viaţă. Sunt o fiinţă pa­sională. Pentru mine, fe­ricirea e în pasiu­nile mele: scris, iubiri, călă­torii.

– Încerc să-mi ima­ginez un Pascal Bruckner îndrăgostit. E la fel de sarcastic ca în ceea ce scrie?

– Când iubesc, nu-i foarte uşor de trăit cu mine, pentru că sunt destul de extrem. Excesiv de tandru, cu copiii sau cu partenera mea, dar pot fi şi şantajist şi răutăcios. Suntem şi meschini când iubim, nu doar afectuoşi. Pentru că nu suntem niciodată lucizi.

– Dar când suferă din dra­gos­te?

– Atunci e vulnerabil, nefericit, nervos, pierdut. Sunt ca toată lu­mea. Scriitorul din mine se hră­neş­te din suferinţele şi îndră­gos­tirile mele. Dar el e un altul, mai rezervat.

„N-aş putea trăi fără scris”

– Fie că e vorba de religie, po­litică sau dragoste, simt în tot ceea ce scrieţi nevoia imperioasă de a înţelege lumea în care trăim.

– Când scriu, sunt ca un cerce­tător care descifrează un ma­nus­cris într-o limbă pe care nu o ştie prea bine. Oricât am încerca să în­­ţe­legem timpul prezent cu unel­tele de care dis­punem, suntem pe un drum nesigur. Avem im­pre­sia că înţe­le­gem, dar de fapt nu înţelegem nimic. Inteligenţa noastră e bruiată de înseşi faptele pe care le trăim. Cred că cea mai bună metaforă a ra­­portului nostru cu lu­mea e clarobscurul. Avem nişte lu­mi­nă, dar această lumină izvorăşte din tenebre foarte adânci.

– Ce înseamnă scrisul pentru dum­nea­­voas­tră, Pascal Bruckner?

– E pasiunea vieţii mele, fără de care nu aş pu­tea trăi. Cândva, demult, mi-am dorit să fac mu­zică. Îmi plăcea la ne­bu­nie muzica, am şi studiat pianul, încă mai cânt din când în când. Să fi avut o carieră de muzician ar fi însemnat pentru mine ce­va extraordinar. Din ne­fe­ri­cire, n-am urmat-o, pen­tru că nu eram destul de bun. Sunt un muzician ra­tat, un matematician re­fu­lat, mi-a mai rămas doar scrisul, care cu tim­pul s-a confun­dat cu propria mea viaţă.

– Se spune despre scri­­itori că sunt fiinţe so­li­tare.

– Absolut adevărat, scri­sul şi cititul sunt lu­cruri care se fac de unul singur, acasă, cu uşa în­chisă.

– Cum scrieţi? Aveţi tabieturi?

– Am o groază de obsesii. Sunt destul de ma­niac. Trebuie să fie toate lucrurile în ordine, cred că în fiecare zi fac curat pe birou. Apoi fac mur­dărie şi o iau de la capăt, să mă liniştesc. Trebuie neapărat să-mi pun muzică. Dacă nu reuşesc să scriu nimic dimineaţa, ră­mân cu sentimentul că am ratat ziua, că n-o să pot s-o fac nici mai târziu. Pentru mine, scrisul e de­pen­denţă şi asceză în ace­laşi timp. E o disci­pli­nă de viaţă. Dacă nu am a­ceas­tă disciplină ştiu că risc să ratez o carte. Până la urmă, ceea ce îi dis­tin­ge pe scriitori între ei nu e doar talentul sau ideile, ci şi munca. Cine munceşte mai mult iese din rând.

„Bucuria de a exista mie îmi e de ajuns”

– V-a salvat scrisul, până la urmă?

– Da, m-a salvat într-un fel. Dar eu nu caut salvarea. Şi nici nu mă întreb care e sensul vieţii. De ce ar trebui ca viaţa să aibă neapărat un sens? De ce ar trebui să ne vitriolăm existenţa în­cer­când să atingem un scop cu orice preţ? Viaţa e năvalnică, aduce cu ea atâta dorinţă, poftă, pa­siune! Bucuria asta de a exista mie îmi e de ajuns. Singura grijă pe care o am e să continui să scriu şi să am cititori care mă susţin. Am început să scriu pentru a fi iubit, pentru a-mi răscumpăra păcatul de a exista. Ştiu că e o formu­lare uşor co­che­tă, dar e cât se poate de adevărat.

– Purtaţi acelaşi nume cu al filosofului Blaise Pascal, care a făcut celebrul pariu pe existenţa lui Dumnezeu. Dvs. pe ce aţi pariat în viaţa asta?

– Când suntem tineri, nu pariem pe nimic, vrem doar să ne salvăm pielea, într-o lume pe care nu o înţelegem prea bine, plină de oameni care ne sunt adesea rivali sau care încearcă să ne strivească. În Taxi Driver, filmul lui Scorsese, am găsit la un moment dat o frază care suna aşa: „În fiecare oraş, pe fiecare stradă, există un ne­cu­nos­cut care visează să devină cineva. E un om sin­gur, abandonat

de toţi, care încearcă cu disperare să le dovedească celorlalţi că există.” Mi se pare magnifică.

– A fost şi pariul dumneavoastră?

– Multă vreme n-am pariat pe nimic. Azi e di­ferit. Încerc să dovedesc nu că exist, ci că persist. Că n-am murit, că sunt încă viu, că mai am ceva interesant de spus, că nu ies încă la pensie de la treaba asta pe care o numim viaţă.

(interviu apărut în prefața volumului “Ce dorește domnul?”, Pascal Bruckner, Editura Trei, 2018)