Svetlana Cârstean

„Dacă era după mine, îmi petreceam toată viața bântuind”

Dacă libertatea și inocența ar putea primi un chip, el n-ar putea fi captat decât de o fotografie întâmplătoare. E și cazul celei pe care o privim acum, în dimineața aceasta, în care ploaia își trimite lumina spălăcită în cafenea. În 1989, la Institutul Francez, blitzul unui aparat a surprins-o, fără să știe, pe poeta și jurnalista Svetlana Cârstean. Participa la vernisajul expoziției lui Ștefan Câlția, avea 19 ani, era studentă și proaspăt sosită în București. Trei decenii mai târziu, scormonind în arhivele Fundației Ștefan Câlția, curatoarea Alexandra Manole a descoperit cu uimire fotografia. O poveste a unui instantaneu regăsit peste ani, care a făcut lumină și a închis un cerc.

-Ai ales o fotografie în care nici măcar nu ești în prim plan, ești mai degrabă o apariție întâmplătoare. 

-Așa e. M-am nimerit întâmplător în cadru. Și cu toate astea, e o fotografie-punct de cotitură pentru mine. Era februarie 1989 și mă aflam în holul Institutului Francez din București, la o expoziție a lui Ștefan Câlția, o expoziție care a însemnat foarte mult pentru mine. Totul mă uimea: mesajul ei subversiv, imaginarul monstruos, complicitatea dintre oamenii de acolo. Aici, în fotografia asta, sunt cea mai eu. Aici e tot ce am urmărit eu în viața mea, un anumit tip de singurătate, de curiozitate, de rătăcire, în căutarea lumii. Iar în fotografia asta cred că trăiam sentimentul că încep să găsesc, chiar acolo în expoziție, ceea ce caut.

– Erai cu teancul de cărți sub braț…

– Adevărul e că mă frustrează că nu-mi amintesc ce cărți aveam atunci cu mine. Tot timpul căram ceva, cărți sau reviste, de multe ori împrumutate de la biblioteca Institutului, o adevărată mină de aur. Atunci îl descopeream pe Barthes, atunci începusem să citesc teoria literaturii, îi citeam pe Nedelciu și pe Cărtărescu. Eram proaspăt debarcată în capitală, lăsasem în urmă Botoșaniul ca să vin la Litere, la București. Stăteam în căminul studențesc, cu încă cinci fete în cameră. Seara citeam, ziua rătăceam de foarte multe ori singură, în căutarea propriilor destinații, departe de ai mei, într-un oraș mare, în care erau atâtea de cunoscut. A fost momentul meu de maximă libertate și asta în ciuda contextului istoric. Îmi pria această singurătate, în care nu știa nimeni de capul meu, în care bântuiam dintr-un loc în altul al orașului. Bibliotecile, Institutul Francez și cofetăriile din centru erau atunci universul meu, spațiul meu de joc și de vagabondaj.

-Cum de ai resimțit venirea la București ca pe-o eliberare? Te simțeai constrânsă în Botoșani?

-Da, era un mediu destul de sever cu multe reguli și interdicții, cu multe secrete, tabuuri și implicit traume. Unele mă vizau direct, altele nu. Dintre ele, poate cea mai apăsătoare era drama trăită de tatăl meu în adolescența lui, o poveste pe care nu am aflat-o decât în 25 decembrie 1989, după ce a fost executat Ceaușescu. Regret până azi că nu am pus între noi un reportofon de-a lungul anilor, la un moment dat, ca să-l înregistrez povestind – e ca și cum am făcut sute de interviuri, dar am ratat interviul vieții mele. Îmi amintesc perfect ziua aceea de la sfârșitul lui ‘89. Stăteam la masa din bucătărie și a început să spună cum fusese ucis de Securitate tatăl lui, când el avea doar 18 ani. S-a întâmplat în 1957, în anii aceia în care țara era împânzită de grupurile de rezistență anti-comunistă din munți. Exista un astfel de grup și în Obcinele Bucovinei. Mi-a rămas în minte, din poveștile lui, Motrescu, figură legendară de altfel, cel care reușea mereu să le scape comuniștilor, după cum povestea tatăl meu. Bunicul meu nu a făcut parte din grupul acesta, era un om care-i sprijinea din sat. Cineva l-a trădat, a știut de asta și a decis să fugă, s-a ascuns, dar până la urmă a fost prins în zorii zilei și aruncat în fața trenului, iar dosarul lui a fost clasat cu “înaltă trădare de țară și sinucidere”. Tatăl meu a fost cel care a suportat consecințele acestui dosar toată viața lui: anchetat, torturat, și el și bunica, dat afară din facultate, urmărit prin toată țara. E o poveste pe care sper să reușesc să o scriu cândva. Și-a pierdut într-un fel urma într-o Moldovă mereu prea săracă și prea leneșă pentru gustul lui, pe care el, bucovinean tipic, o cam disprețuia, dar în care și-a făcut o casă și o familie. Și a păstrat secretul.

-Secretele lucrează însă și din umbră. Iar în poezia ta există acest personaj nevăzut, durerea. Are legătură cu bagajul trecutului?

-Când scriam Gravitație, cartea a purtat multă vreme titlul de lucru durerea, la care am renunțat în cele din urmă. Da, durerea asta era acolo, chiar dacă nu o conștientizam sau îi simțeam prezența doar parțial. În plus, durerea are și ea o viață a ei, o evoluție, și separată și împreună cu a ta. Nu e mereu aceeași, se schimbă, se ”îmbunătățește” pe măsură ce o conștientizezi.

-Dar ce era, de fapt? Ai putea-o defini?

-Acum douăzeci de ani aș fi definit-o într-un fel, acum zece ani într-alt fel. Azi, aș spune mai degrabă că e lipsa adevărului. Adevărul limpezește și dizolvă orice durere până la urmă. Adevărul necesar. Dar eu mă aflam la vârsta aceea într-o încercare permanentă de a gestiona ceva necunoscut care tot venea spre mine. Durerea asta e nenumitul. Un copil nu-și poate explica anumite comportamente ale părinților, ia totul foarte personal, ca și cum ar purta el o vină ascunsă. Aterizează într-o familie, într-o poveste și rămâne captivul acelei povești. Eu am trăit ani de zile spaima tatălui meu fără să o înțeleg. Una dintre cele mai grave palme pe care le-am luat în copilărie a fost pentru că, într-o seară în familie, în timp ce la TVR se difuza Antena vă aparține, cu Adrian Păunescu, am zis: „Nu se mai termină odată congresul ăsta al lui Păunescu?” Atât de speriat era că aș putea spune chestia asta în altă parte. Cu timpul, încărcătura asta emoțională capătă alte și alte forme. Până în ziua în care reușești să înțelegi, să te dezlegi din hățișul trans-generațional. Cel mai apăsător a fost sentimentul constant că trebuie să rezolv singură niște lucruri pentru care nu am toate cheile. Aici, în fotografia asta, eram încă inocentă. În doar câteva luni, urma să se schimbe tot.

-De ce? Ai trăit revoluția din 1989 și ca pe o  dezvrăjire a lumii?

– Când m-am întors în ianuarie, după revoluție, a fost traumatic și tulburător să regăsesc Bucureștiul. Am simțit că lipsisem de la un moment important. Percepeam asta ca pe o slăbiciune a mea. Mă simțeam vinovată că nu fusesem aici. Tot orașul mirosea a lumânări ieftine, era plin de urme de sânge și de urme de gloanțe. Plecasem dintr-un oraș curat și liniștit, un oraș mut, în care nimeni nu spunea nimic. Și m-am întors într-un oraș palimpsestic. Era dezordine, haos, afișe peste afișe, pereții erau mâzgăliți, toată lumea țipa, toată lumea vorbea tare. 

-Dar pe tine ce te împinsese inițial spre București? Cu ce vise ai plecat din nord?

-Nu aveam decât un vis: literatura. Eram mistică în privința asta. Literatura îmi dădea siguranță. Din ea îmi construiam identitatea, mă inventam pe mine însămi citind. Nu-mi păsa că sunt singură, că nu mă știe nimeni, baza mea, miezul meu, ancora mea erau literatura. Dacă puteam merge la bibliotecă sau dacă-mi citeam cărțile în patul meu, îmi era de ajuns. Dintr-a cincea și până am venit la facultate, am citit non-stop și de toate. Eram aproape anorexică, nu prea mâncam, dar de citit, citeam fără oprire.  Cărțile nu erau și n-au fost niciodată un hobby pentru mine, ele erau mult mai mult de-atât, erau baricada mea, pe care am transformat-o și în profesie. Literatura era o stare în care m-am instalat treptat și despre care n-am avut niciun dubiu că va rămâne tot timpul cu mine.

-Cu spaima, cu tensiunea acumulată toată copilăria ce-ai făcut? Au devenit text?

-Întâi, le-am întors împotriva mea și o vreme am fost autodistructivă. Poemul Floarea de menghină e cel care m-a scos de acolo. Mai scrisesem până atunci, citeam în cenaclul Central, în cenaclul lui Mircea Cărtărescu, studiam teorie literară, înțelegeam mecanismele, dar încă nu scriam de fapt cu adevărat. Până într-o zi, în 1994, o zi care a venit după un an întreg de insomnie. Nu reușeam să adorm decât la 6, în zori. Într-o bună dimineață, în loc să adorm în sfârșit ca de obicei, am început să scriu: „Bună dimineața, muncitori! Sirenele vă cheamă”. Am auzit un ritm, o sonoritate și am început să scriu. A fost ca o explozie, ceva care m-a copleșit și m-a energizat simultan. Am simțit în sfârșit că am o voce, că mă aud, că-mi par credibilă mie. Poemul acesta a fost primul lucru din viața mea în care am avut încredere deplină, care mi-a aparținut complet și care m-a făcut să nu-mi mai aparțin decât mie. Mi-a adus mereu enorm de multă bucurie și o viață nouă pe dinăuntrul meu. L-am citit prima dată în fața prietenilor mei, acea seară cu ei, cu poetul Cristi Popescu împreună, care se bucura în timp ce citeam, agitând aripile unui tirbușon metalic cu care desfăcuserăm sticlele de vin, rămâne una dintre cele mai glorioase și fericite din viața mea.

-„Am învățat să privesc în prăpastie cu ochii larg deschiși”, spui tu într-un vers. Svetlana, ți-a adus literatura și un curaj de a privi lucrurile altfel?

-Cred că mai curând mi-a adus o formă de luciditate. În poezie eu am militat mereu pentru o luciditate extremă. Luciditatea e cea care îți dă viziune, vedere-înainte, vedere-înapoi, vedere-prin. Cu vederea asta, poți înainta prin cea mai opacă ceață, poți urmări structurile, ideea. Am învățat să fiu prezentă când vine acea idee, să fiu vigilentă, să nu amân. Două fete mi-au spus de curând la o întâlnire cu cititorii în librăria La Două Bufnițe: „dar noi credeam că poezia e despre sentimente, nu despre idei”. M-am gândit mult la asta după aceea. Eu n-am zis că nu e și despre sentimente, dar nu e suficient. Ai nevoie să formulezi. Formularea are o forță uriașă. E o ființă nouă pe care tu o aduci pe lume. Expresia e o victorie asupra magmei din mintea ta, e ceva care reușește să iasă la lumină și să aibă forța unui adevăr. Literatura e corp nou. Dacă nu treci de bariera expresiei ca să ajungi la forma ei precisă și incontestabilă, sentimentul n-are nicio valoare.  

-Te-ai schimbat mult în anii ăștia care au trecut de când ți s-a făcut fotografia?

-M-am schimbat și am rămas totuși aceeași. Am povestit de multe ori despre acel vernisaj din 1989, am scris despre el în catalogul expoziției Obiecte grăitoare  a lui Ștefan Câlția. Eram însă doar eu cu memoria mea, care conținea detalii precise despre acea seară, dar nu aveam nicio dovadă și nici măcar data exactă nu mi-o aminteam. Așa că fotografia asta, pentru care îi mulțumesc curatoarei Alexandra Manole, e un cadou al universului absolut extraordinar. O dată, pentru că nu am fotografii cu mine din anii ăia nebuni. Apoi, pentru că toată viața mea am păstrat o nostalgie aproape inadecvată pentru mine, cea de la 19-20 de ani. Eram într-un maxim al meu de curaj, îmi iubeam singurătatea, orașul, bibliotecile. Îmi cultivam un soi de sălbăticie și îmi construiam propria libertate. Poate că și de asta mă uit cu atâta curiozitate la poza asta, la copilul anonim din ea, aflat în permanentă căutare, într-o eranță personală. Nu cred că mai am nicio fotografie cu mine din 1989 și nici din acei ani în care nu trăiam în cultura imaginii proprii permanente ca acum. Cu ea, am recuperat un chip, am putut pune în sfârșit o imagine peste o vârstă, peste o istorie privată și generală. Poza asta a închis un cerc. 

-Crezi că, dacă nu ți-ai fi permis luxul ăsta al singurătății, ai fi pierdut o parte importantă din tine?

-Nu eram singură chiar tot timpul, mai mergeam la petreceri, mai aveam prietenii, dar atunci ele nu erau esențiale, ca mai târziu. Simt că singurătatea e cea care m-a format pe deplin. Și cu toate astea, n-o văd în niciun caz ca pe-o virtute. Am avut în viața mea și ani cu foarte multă muncă de echipă și implicit cu foarte mulți oameni în jurul meu, în care apoi la sfârșit de săptămână sau în vacanțe mă trezeam iar singură. Aș zice că am căutat prietenia de fapt toată viața mea. Au fost ani în care prietenia a fost mai importantă decât orice alt tip de relație. Dar știu și că nu poți să scrii dacă nu știi să fii singur, dacă nu știi să-ți accelerezi sau să-ți îmblânzești singurătatea. Jonglezi mereu cu ea, e ca și cum ai avea o minge în flăcări în mâini, depinde de tine cum o stăpânești, cum îi folosești temperatura. Uneori am nevoie să fiu singură. Alteori, mi-aș dori mai degrabă să fiu cu oameni, să lucrez cu alți oameni, să trăiesc efervescența acestui împreună. Întâlnirea mea cu poeta suedeză Athena Farrokhzad, de pildă, a fost una de acest fel, m-a transformat ireversibil. Sunt foarte fericită cu ce au generat și generează în mine și singurătatea și relațiile. Dar mereu am fost pe o muchie. Îmi este mereu greu să gestionez trecerea de la singurătate la lume. Și invers.

-Ca o neputință de-a fi și împreună, și separat?

-Sunt o vagaboandă care trebuie să bântuie, să se rătăcească. În sensul de a vagabonda, de a te rătăci cu bună știință. Errer. Și mereu am știut să vagabondez mai bine singură decât cu altcineva. În copilărie, la șase ani, am furat câțiva bani din geanta mamei mele și am fugit de acasă cu autobuzul înapoi acasă la bunici. În scris, e la fel. Trebuie să te rătăcești mereu, știind totuși pe unde mergi. Să și visezi, să fii și vigilent. Să ai ochii și deschiși, și închiși, să fii ca pe o placă de surf, într-un continuu tangaj. Pentru mine, Bucureștiul de atunci, plin de urmăritori și interdicții, era paradoxal un spațiu al libertății. E o dezrădăcinare căutată în vagabondajul ăsta. Nu aparții nicăieri și ești peste tot. Problema cu vagabondajul e doar că, atunci când intru în această stare, nu prea știu să mă opresc. Dacă era după mine, îmi petreceam toată viața bântuind. 

-Singurătatea înseamnă și lipsa oglinzii, lipsa unui celuilalt care să te vadă cu adevărat. „Și numai ce văd fără să mă uit în oglindă sunt eu”, spui tu într-un poem.

-Așa e, când ești mult timp singur, nu poți să pui un chip pe tine. Iar fotografia asta m-a ajutat să pun în sfârșit un chip pe o vârstă. Dar chiar și oglinda limitează de fapt. Așa cum limitează și o fotografie, cum limitează și prezența unui celălalt. Ceea ce rămâne cu adevărat e ceea ce nu încape în oglindă. Iar a trăi cu tine e o chestie destul de complicată, mai ales atunci când trăiești foarte mult, ca mine, în jurnalul intim, când ești în permanență într-un tip de dialog cu tine însăți, când te auto-ficționalizezi permanent. Sunt și perioade în care nu am chip, atunci când nu sunt bine cu mine sau când traversez perioade de tranziție. O fotografie neașteptată e o eliberare, o cheie, dar și un cerc închis, cum spuneam. 

-Din căutările și din dilemele astea s-a născut și volumul “Sînt alta”?

– Am început să scriu poemele astea în 2016, când eram foarte mult plecată în străinătate. Mă raportam la alte spații geografice, la alte culturi, la un alt fel de a fi percepută. Când mă întorceam în țară, mi se părea că cea mai infimă cantitate de chip o am aici, în România. Simțeam că în afara acestui spațiu prind mai multă consistență. Printre străini, ești mereu liberă de toate condiționările familiare. Sînt alta nu înseamnă că m-am schimbat, ci că sunt o străină și că am ajuns să conștientizez asta. Iar cartea este și nu este despre mine. Este despre otherness, despre celălalt/cealaltă, despre cum îl percepi, despre cum ți se pare uneori că-l cunoști, despre cum lucrăm cu suprafețele, dar și despre miezul acela care rămâne în fiecare din noi insolubil, pe care nu-l poate anula nimeni, orice s-ar întâmpla. Miezul de care trebuie să fim siguri mereu, în orice spațiu ne-am afla. 

-Crezi că vârstele care au urmat ți-au luat din libertatea pe care o aveai atunci, la 19 ani?

-Pentru mine, libertatea a însemnat mereu să mă situez în adevărul meu, orice aș face. De câte ori am încercat să fiu ce nu sunt, de atâtea ori n-a fost bine. De aia am ales de multe ori un fel de marginalitate sau am alternat perioade de vizibilitate cu retragerea la periferie. Uneori, mă întreb și eu dacă a fost bine că am ales așa, pentru că simt adesea consecințele la nivelul concret. Dar la nivelul textului, al poeziei pe care o scriu, asta îmi oferă o bucurie care nu se poate compara cu nimic. Să scrii înseamnă în primul rând consecvență. Fără consecvența asta care te duce din etapă în etapă, nu afli cât ești în stare să dai. De multe ori m-am gândit că aș fi putut să scriu mai mult, dacă aș fi avut mai mult curaj. În același timp, poezia mea, așa cum s-a construit ea, mi-a dat mai mult decât și-ar fi imaginat fata din fotografia asta. Fata asta, care căuta ceva pe bâjbâite, dar cu inima deschisă. Uneori simt că a găsit, alteori o văd cum caută la fel ca atunci. 

-În ce găsea frumusețe adolescenta de-atunci?

-O găseam în ce o găsesc și astăzi. În relația asta cu tot ce e în afara mea, în dialogul interior pe care îl am cu tot ceea ce văd, în munca asta de decodificare a lumii, care se perpetuează ca un instinct. Și asta e ceva de care m-am prins foarte devreme, în grădina bunicii mele, unde am descoperit singură toate principiile lumii. Aveam atunci, în copilărie, o atenție hiperbolizată la detalii, la plante, rădăcini, fructe, gâze, texturi, culori, lumini, mirosuri, la felul în care bate vântul, la vocile celor din jur. Chiar eram una cu restul și asta nu e literatură. Atenția aia stă în continuare la baza a tot ce scriu. Mai târziu, când eram deja la liceu, mi-am dat seama că, atunci când sunt în mers, mă animă ceva suplimentar. Când merg, intră și iese frumusețe din mine. Nu datorită mie, ci a schimbului cu ceea ce mă înconjoară. Un soi de iluminare a prezenței mele în lume. O bucurie că văd, aud, simt, înțeleg. Mersul e felul nostru, cel mai banal, de a cuceri lumea.

-Și când ai întâlnit frumusețea asta ultima oară?

– Zi de zi când merg. Și în mod special în avion, chiar și recent, zburând spre București. E extraordinar să te ridici de la pământ și să vezi cum lași un loc în urmă. Am o relație complicată cu înălțimile și cu zborul. E vorba de senzația aceea că ești în miezul riscului, că nu ai niciun control. Dar ea face ca luciditatea de care-ți vorbeam la început să se potențeze, până devine îngrozitoare și fertilă. Am ajuns să și scriu în avion (știu exact care dintre poemele mele sunt scrise acolo), pentru că zborul îmi acutizează un tip de gândire. Îmi aprinde o mie de becuri în cap. 

-Acum, când te uiți la fotografia asta alb negru, vezi mai mult lumină sau mai mult întuneric?

-Mai mult lumină. De aia, când am primit-o, am exclamat de uimire. Eram eu, străina aterizată în București, care încerca să-și facă o lume, să-și marcheze un teritoriu, făcut mai ales din cărți, dar și din oameni pe care voiam să-i întâlnesc și să-i iubesc. Erau alegerile mele. Eram în locul în care eu decisesem să merg, la Institutul Francez, unde îmi era mie atunci cel mai bine. Eram limpede, eram luminoasă, eram întreagă. Eram gata de drum. 

*Acest interviu face parte dintr-un proiect editorial susținut de Conceptual Lab.

**Dacă îți plac materialele de pe acest site, poți susține Divanul Imaginar cu o donație prin paypal. Ai linkul pe prima pagină.

Scroll to Top