„Visez să scriu o poveste despre nimic, dar minunat spusă”
Îi place să traducă, dar şi să scrie ea însăşi – lent, pe îndelete, până ce fraza e pe deplin şlefuită. Îi place în egală măsură să privească, să aştepte, să asculte muzica unei fraze care aduce personaje la viaţă. 2016 a fost anul ei. A publicat primul roman, după mai multe volume de proză scurtă, iar proaspăt apărutul volum „Scrisori către Vera”, de Vladimir Nabokov, i-a adus şi premiul de traducere al Târgului de Carte Gaudeamus. Locuieşte la etajul şapte, înconjurată de flori, face cafea la ibric şi visează la un motan care toarce. Dimineţile ei încep pâş, pâş, când se crapă de ziuă.
– Bun găsit, Veronica, ai deschis fereastra în dimineaţa asta?
– Bună dimineaţa, brrr, dacă deschid, chiar e decembrie! Văd ultimele frunze galbene în cei doi mesteceni de sub ferestre – mă uit la ei de la etajul şapte, iar asta e frumos şi bizar: să priveşti copacii de sus.
– Aş putea scrie o carte despre bucuria scriitorilor de a privi pe fereastră. Tu cum eşti?
– Sunt dependentă de fereastră, de asta nu mă plictisesc niciodată. Mereu e ceva, altceva de văzut. Şi dac-ar fi doar monotonie, eu iubesc ritmul acesta reconfortant şi dens, repetitiv. De câte ori termin de lucrat ceva care-a durat câteva luni, îmi vine să rotesc biroul, să mi-l aşez cu faţa şi mai bine spre geam, spre afară.
– Cineva te-a numit „campioană la contemplare”. Înclin să-i dau dreptate. Vine oare scrisul şi din nevoia asta de a privi lumea din jur până-n plăsele?
– La complimente e greu de răspuns. Dar da, îmi place să mă uit. Scrisul înseamnă în primul rând să privesc, să mă plimb, să mă gândesc, să înceapă o muzică dintr-o imagine, abia apoi să imaginez şi să construiesc.
– Aproape opusul muncii de traducător, nu? Cum le împaci, Veronica? Când scrii şi când traduci?
– Când traduc, nu scriu. Orice carte de tradus înseamnă o amânare a ta. Uneori e foarte bine că e aşa. În iarna asta nu voi scrie nimic, fiindcă am de tradus o carte lungă. Dar există mereu speranţa că după, undeva, la capăt de tunel, o să apară iarăşi povestea mea, de construit, de trăit în ea. Când traduci, eşti în povestea altcuiva, în tonul şi-n muzica şi-n temele altcuiva. Inevitabil, te dai deoparte. Uiţi de tine – şi poate că e şi un soi de terapie în asta. E ceva ce am înţeles abia de curând.
– Pentru cineva din afară, pare muncă de ocnaş. Ore şi ore petrecute cu aceleaşi fraze în faţă. Nu oboseşti niciodată?
– Obosesc. Obosesc ruşinos de tare. Îmi obosesc ochii, degetele, spatele şi mai ales mintea. Dar cine nu oboseşte? Sunt multe zile în care aş vrea să mă dau jos din roată, dar parcă nu mai ştiu să o opresc. Şi nu aş mai şti ce altceva să fac. Îmi place enorm să traduc literatură.
– La tine cum a fost? Literatura s-a născut din pasiunea pentru tradus? Sau invers?
– Când am tradus prima carte, aveam deja scrise primele două volume de povestiri. Am tradus o carte de Nabokov, „Ochiul”, din pură îndrăgostire. Îl iubeam pe Nabokov ca autor şi ca om – prin romane şi din biografia lui – dar acolo, la „Ochiul”, s-a produs o îndrăgostire subită, în nişte pagini unde personajul vorbea despre frumuseţea de neposedat – lumina cerului la apus, mirosul unei flori. Poate că, traducând, am vrut să încerc să posed, în felul meu, frumuseţea.
– Romanul tău pare, şi el, o încercare de a salva de la uitare tocmai acele clipe de sublim.
– Îmi place să scriu poveşti. Romanul meu nu e o colecţie de amintiri. E, dimpotrivă, o pledoarie pentru imaginaţie, pentru literatura care se naşte din imaginaţie. Miranda Dortloft, personajul principal al cărţii, scrie o carte, un basm. Acest basm este, în mare măsură, opusul a ceea ce trăieşte ea în clipa aceea. O inversare a realităţii. Foarte pe scurt, despre asta e cartea. Despre cum, de pe terenul accidentat al unei realităţi, se poate inventa un basm. Din depresie se pot ivi turnuri de castel şi nestemate. Însă sigur că, dincolo de detalii, Miranda scrie în basm despre ceva esenţial din viaţa ei reală: despre iubire şi pierderea ei.
– Sunt, într-un fel, poveştile Mirandei şi poveştile tale? Şi dacă da, de unde-şi trag sevele?
– Poveştile Mirandei sunt poveştile mele doar în măsura în care eu devin absolut orice personaj despre care scriu. Mă interesează să inventez lumi, nu să scriu despre mine. Însă, chiar în mijlocul acestei pledoarii pentru construcţie, fac o excepţie: în paginile despre copilărie am împrumutat din geografia locurilor unde mi-am petrecut eu copilăria şi din istoriile familiei mele. Dincolo de mamă, adică Regina din poveste, şi de peticul de iarbă al copilăriei, lucrurile se complică însă grozav, poveştile sunt pur imaginare.
– Unde te-ai născut, Veronica?
– M-am născut în Piteşti, la margine de oraş, într-un loc pe care l-am vizitat de curând şi care, ca prin farmec, s-a păstrat. Mai există chiar şi aceeaşi sonerie roz, la aceeaşi uşă albă. Dar să scriu am început abia la Sibiu, unde m-am mutat când m-am căsătorit. Acolo, sprijinind un pervaz într-o dimineaţă, am început să scriu poveşti. Cu gândul clar că acum încep să scriu, acum scriu pentru un volum, nu prostii pe bileţele. Sibiul mi-a fost casă timp de treisprezece ani, şi acolo s-a urnit cu adevărat scrisul. Poate fiindcă pierdusem tot ce însemnase înainte casă a mea. Câştigi o casă nouă, într-un loc minunat, dar îţi este mereu dor de locul acela de demult. Mă uitam de la marginea Sibiului, vedeam munţii, ştiam că dincolo de ei era casa mea, oraşul copilăriei mele. Poate de asta am plasat-o pe Miranda acolo, i-am croit povestea aşa: ea continuă acolo o viaţă care nu e a mea.
– Scriitor şi traducător, asta îmi imaginez că scrie pe cartea ta de vizită. Dar ce e dincolo? Cine e Veronica de toate dimineţile?
– Un om ca oricare. Muncesc şi iubesc, merg la piaţă şi adulmec aroma de mere, am alături de mine un bărbat bun şi cuminte, ascult multă muzică, de obicei fără cuvinte când scriu, cu cuvinte când nu scriu, şi atunci cânt şi eu, câtă vreme nu e nimeni prin preajmă, motan nu mai am, însă simt foarte tare dorinţa să am din nou lângă mine o pisică, îmi place să joc scrabble, să zac după-amiaza pe canapea, cu ochii în tavan sau în vreo carte, să mă uit după păsări (copiindu-mi personajul din carte, care realmente mi-a deschis ochii). Visez să pot coborî pentru o vreme din roata traducerilor şi să scriu o poveste, o singură poveste – frumoasă, frumoasă.
– „Spre văi de jad şi sălbăţie” mi se pare şi o minunată pledoarie pentru scrisul frumos…
– Aşa e, rescriu foarte mult, recitesc şi rescriu. E importantă povestea, dar mult mai important este stilul. Visez să scriu o poveste despre nimic, dar minunat spusă.
(Interviu publicat în revista Formula AS, în 2016)