Iulian Tănase

„Lygia a fost mama mea mediumnică”

O poveste de dragoste ca o inițiere sacră, cea trăită de Gellu Naum. Și o iubită-personaj, Lygia-Zenobia, care ține în inimă cheile iubirii și ale lumii acesteia. Lângă ea, într-un instantaneu de la începutul anilor 2000, stă așezat tânărul poet Iulian Tănase. Imaginea decolorată închide în ea tot sublimul și tot banalul acelor ani, în care le-a fost prieten complice și devotat: fum de țigară și tandrețe maternă, privire intensă și bucurie de-a fi. Și mai ascunde ceva, ce la developare s-a eclipsat. Ceva ce doar se trăiește și nu se poate povesti.

– Câtă importanță are fotografia asta, Iulian? De ce ai ales-o?

– Mi-am pus la un moment dat întrebarea care sunt pentru mine acei oameni-cheie, acele întâlniri cu consecințe emoționale importante, care mi-au influențat traiectoria de viață și felul de a vedea lumea. Ei bine, întâlnirea cu Lygia și Gellu Naum face parte din această categorie. Deși a trecut deja multă vreme de când ei doi au devenit o absență, încă simt legătura asta dintre noi, încă mi-e dor de ei.

– Cum i-ai cunoscut?

– Pe Gellu l-am văzut prima oară în carne și oase în primăvara anului 2000. Tocmai îmi încheiasem serviciul militar, eram la Târgul de Carte Bookarest, care se ținea la Teatrul Național. L-am văzut din spate, era cu Lygia, se țineau de mână. L-am mai văzut o dată la Bulandra, la premiera unui spectacol după o piesă a lui, Ceasornicăria Taus. M-am dus la el și i-am spus: „Domnule Naum, am citit Zenobia și mi-a plăcut foarte mult.” Mi-a răspuns, cu un zâmbet pe față, era multă cochetărie în acel zâmbet: „Ah, păi, de aia am și scris-o, ca să îți placă ție foarte mult.” În anul următor, de 1 august, ziua de naștere a lui Gellu Naum, mi-am făcut curaj și am sunat la ei acasă. Aveam numărul de telefon de la Ioana Pârvulescu. A răspuns Lygia și mi-a spus că Gellu avusese un accident, căzuse pe o scară la Comana și își fracturase un femur. Timp de trei zile mi-am tot făcut curaj să merg să-l vizitez la spital. Pe 4 august, foarte emoționat, urcam scările Spitalului Floreasca cu un buchet de flori. Când am intrat în salon, m-a întrebat pe un ton foarte dur: „De ce-ai venit?” „Ca să vă aduc un buchet de flori”, am zis. „N-aveam nevoie”, a zis el. Și atunci, dacă eram slab de înger, m-aș fi putut pierde cu firea. Dar nu m-am pierdut. L-am privit în ochi și am spus: „Eu aveam nevoie”. S-a înmuiat dintr-odată, am stat un pic de vorbă și la sfârșit mi-a zis: „Să nu mai vii!” După patru zile, eram din nou în același salon. (râde) La a doua vizită, am vorbit despre poezie, i-am spus că asta vreau să fac în această viață, să scriu. Mi-a zis atunci o chestie care m-a urmărit multă vreme: „Dacă vrei să scrii poezie, trebuie să te ferești de pericole.” Și l-am întrebat: „Dar ce înțelegeți prin pericole?” A spus: „Toți ăștia!” Pentru mine, toți ăștia erau cei care fac mult zgomot, sforarii, impostorii, găștile în interiorul cărora se laudă și se premiază unii pe alții și așa mai departe. Ăsta e și motivul pentru care m-am ținut departe de toate. Ăsta e și motivul pentru care nu am luat niciodată vreun premiu literar în România. În literatură, am fost mereu un lup singuratic și mi-a plăcut.

– Se spune că e mai bine să te bucuri de operă, să nu încerci să cunoști prea de aproape pe autorul ei, că te-ar putea dezamăgi. Tu de ce ai ținut să te apropii de el?

– Eu nu simt neapărat nevoia să merg să cunosc un autor care îmi place. Dar în cazul lui a fost altceva. Sigur că îmi plăcea poezia lui, dar ceea ce m-a impresionat erau mai degrabă poveștile lui de viață, pe care apucasem să le citesc în cartea despre el a Simonei Popescu, în „Salvarea speciei”. Naum nu făcea niciodată pe deșteptul, nu povestea teorii literare sau chestii sofisticate despre scris. Povestea întâmplări. Dar o făcea într-un fel în care simțeai că are acces la o altă dimensiune a realității. Am vrut să-l cunosc, pentru că l-am simțit cu adevărat. I-am simțit pe amândoi cu adevărat. Și îi simt și acum pe amândoi. Sunt foarte prezenți în mintea și în sufletul meu. Pentru mine, au fost ca o altă pereche de părinți. Despre Lygia îmi plăcea să spun că e „mama mea mediumnică”. A fost așa de drăguță cu mine, că mi-a și zis la un moment dat că, dacă ar fi avut un copil, i-ar fi plăcut să fie ca mine. M-a plăcut, pentru că m-a simțit poet.

– Ei cum de nu au avut copii?

– Am întrebat-o odată pe Lygia și mi-a zis că s-au iubit prea mult, ca să mai încapă o altă persoană între ei. Vorbiseră despre asta, aveau și o glumă a lor. Dom’ Gellu îi spunea Lygiei: „Dacă am face un copil, ar fi obez și cretin. Obez, pentru că tu l-ai îndopa încontinuu. Și cretin, pentru că eu aș gândi în locul lui.” Lygia s-a purtat cu mine ca o mamă. Așa, semioarbă cum era în ultimii ani, îmi gătea bame, îmi făcea musaca de vinete. Din 2001 până în 2005, când a murit, am petrecut mult timp, vara, cu ea.Jumătate de săptămînă eram la București, jumătate la Comana.

– Câți ani aveai în fotografia asta?

– Aveam în jur de 30 de ani, cred. Și ea trebuie să fi avut 81-82. Gellu a murit la 86 de ani. Între ei, erau fix șase ani distanță.

– E o vârstă bună pentru poezie, 30?

– Orice vârstă e bună pentru poezie, cât timp îți funcționează bine atenția și mirarea. Sunt oameni care rămân treji și atenți până la bătrânețe. Poezia n-are treabă cu vârsta, ci cu sensibilitatea. Uneori, simți că există o lentilă între tine și realitate, care te face să vezi lucruri care în aparență nu există.

– Și nu ți-a fost niciodată teamă că într-o zi se mătuiește lentila asta?

– Nu. Am aproape trei ani de cînd nu am mai scris nimic. Dar îmi accept pauzele, absențele. Știu că există în mine nevoia asta de a scrie. Dar nu mai am panica de la 20-30 de ani. Atunci, la vremea la care am făcut fotografia, scriam ca un nebun. Parcă totul se cerea scris și rescris. Era un dezechilibru în mine, pe care nu știam cum să-l rezolv altcumva decât scriind. Uneori, te iau pe sus niște stări intense. Uneori, nici nu e așa o mare fericire să cari cu tine stările astea, pentru că ele te rup total de realitate. Mai ales când ai obligații, când ai familie, când ai copii. În 2015, când am publicat Teoria tăcerii, soția mea m-a întrebat: „Tu când ai scris cartea asta? Habar n-aveam că ai scris-o.” Scriam la birou, scriam noaptea, plecam de acasă câteva ore, mă închideam în câte-o cameră, pe unde apucam. Dar trebuia să fac asta, pentru că altfel aș fi fost foarte nefericit.

– Lygiei îi citeai vreodată ce scrii?

– Da, îi mai citeam la telefon ce scriam și cred că îi plăceau lucrurile alea, simțeam asta după cum asculta, uneori îi simțeam și zâmbetul la telefon. Aveam o conexiune specială cu ea, ni se întâmplau tot felul de chestii. De exemplu, s-a întâmplat odată să visăm amândoi aproximativ același lucru. Se făcea că eram în casa părinților mei, de lângă Moinești, și într-o cameră Gellu scria poeme pe bucăți de sticlă. M-am apropiat de el să văd ce face și mi-a spus ceva ce a devenit ulterior un vers într-un poem: „Ce cauți tu în casă? Du-te afară și fă dragoste!” Dar nu m-am dus, ci i-am atins mâna dreaptă cu palma mea dreaptă, apoi mâna stângă cu palma mea stângă. Iar el mi-a prins amândouă mâinile în pumnii lui mari și mi le-a strâns foarte tare. Seara, am sunat-o pe Lygia, la Comana, să văd ce mai face. N-aveam nicio intenție să-i povestesc visul. Am aflat însă că mă visase cu o noapte în urmă. O ajutam să coboare scările și brusc am apucat-o strâns de braț și mi-am înfipt unghiile în carnea ei până la sânge. M-a întrebat de ce fac asta, iar eu am spus: „Ca să fiu sigur că n-o să vi se întâmple nimic rău.” În Sora exactă, întâmplările astea au devenit un poem.

– Adu-l încoace să-l citim.

– “Rude conștiente noi suntem/ ne recunoaștem abia după ce plecăm/ schimbăm cuvinte într-o tăcere indiscutabilă/ ne visăm unul pe celălalt ne chemăm/ folosim invocații și intonații// Eu îi spun tatăl meu obiectiv/ fiu subconștient el mă numește// Mama mea subiectivă mă strigă în somn/ îmi cere să salvez tabloul din fața casei// Tatăl meu hazardat mă strange la piept/ când mă vede îmi strigă ce cauți tu în casă/ du-te afară și fă dragoste/ și eu mă duc afară și fac exact atâta dragoste/ cât să ne ajungă la toată familia mai multe zile// Mama mea mediumnică mă întâmpină pe scări/ și eu îmi înfig unghiile în brațele ei – e un gest/ mai vechi de-al nostru o moștenire de familie// Apoi intru în casă/ tatăl meu obiectiv scrie poeme pe bucăți de sticlă/ îi ating mâna dreaptă cu palma dreaptă/ mă întreabă ai făcut ce ți-am spus/ și eu îi spun că am făcut exact ce mi-a spus// Și totul se termină așa cum continuă totul/ tatăl meu hazardat îmi strânge pumnii în pumnii lui puternici -/ e un gest subconștient de-al nostru o moștenire de familie”

– Splendid! Am coborât împreună în vis. Ți-e dor de cel care erai atunci?

– Nu, nu mi-e dor. Pentru că ceea ce am trăit am trăit intens și a rămas în mine. Nu mai vreau să fiu tânăr, nu am nostalgii. Dar nu pentru că nu mi-ar fi plăcut de mine. Din contră! Am un mare respect pentru gagiul ăla, așa disperat cum eram atunci, taliban în sentimente, gata să cer totul sau nimic. Eram poet, puneam multă energie în tot ce trăiam și scriam, îmi trăiam poezia cu mare intensitate.

– Ce vezi tu în fotografia asta, Iulian?

– Văd gestul ăsta de dragoste al Lygiei, mâna ei pe creștetul meu. Era ca un ritual acest gest, nu cred că îl avea doar cu mine. Mereu mă apropiam de ea să-mi pună mîna pe cap, mai ales la plecare. Îmi spunea: „Măi, băiatule”. În poza asta, eu stau pe podea, Lygia stă în fotoliu. Îmi plăcea să stau la picioarele ei, cam acolo îmi și era locul, de altfel. Postura asta a mea e aceea a unui gardian. Lygia avea mulți gardieni în jurul ei, oameni care o iubeau și o protejau, dar nu mai mult decît ne iubea și ne proteja ea pe noi. Îmi amintesc de patul ăsta, pe care îmi așezam fie vreo șapcă, fie vreun fes. Lygia nu mă lăsa niciodată să pun pe masă ce purtam pe cap. 

– Era superstițioasă?

– Da, avea superstițiile ei. Unele greu de înțeles. De pildă, în cartea mea Iubitafizica există câteva colaje făcute de Dan Stanciu și unul dintre ele e cu o cochilie reprodusă de două ori, în oglindă, și Lygia a văzut acolo un cap de bufniță. A avut o reacție foarte proastă. I-a produs o “plictiseală“, cum obișnuia ea să spună atunci când ceva o supăra. Ea și Gellu aveau o relație foarte tensionată cu bufnițele. 

– În Calea Șearpelui, manualul lui de inițiere, Naum scrie negru pe alb: „dușmanul tău e bufnița”.

– Da, mi-a povestit odată Lygia de unde a plecat toată faza asta cu bufnițele, ca element nefavorabil în viața lor, dar am uitat. Altădată,  apropo de superstiții, mi-a spus despre Victor Brauner că este purtător de „ghină”, adică de ghinion. În 2003, aveam o iubită care îmi comandase din Statele Unite, de ziua mea, un album Brauner. Își mai comandase și ea niște cărți. Ce a comandat ea a venit la timp, dar Brauner a întârziat foarte, foarte mult. Când, în sfârșit, a sosit, am luat albumul și l-am pus pe bancheta din spate a mașinii, să merg să-l arăt cuiva. În ziua aia, am avut un accident, m-am ciocnit cu un taxi. Lygia nu a fost deloc surprinsă atunci când i-am povestit pățania. Cel mai adesea însă nu era vorba de superstiții, ci de un univers suprarealist, în care și eu plonjasem încă dinainte să-i cunosc pe ei. Pentru mine, întâlnirea cu Lygia și Gellu a fost ca o stare de recunoaștere, de întoarcere acasă, un mod de a vedea lucrurile, de a vedea miraculosul în obișnuit și invizibilul în vizibil. Gellu ne trimitea de multe ori semne și noi știam să le citim. Într-o zi, de exemplu, am fost cu Lygia și cu Simona Popescu pe Calea Moșilor, colț cu Hristo Botev, să vizităm coridorul din Zenobia, unde au locuit ei la mansardă într-o vreme. Trăiau niște oameni acolo, ne-au lăsat să intrăm, am făcut și niște poze. La plecare, am zis să mai fac o ultimă poză la coridor, dar fiindcă era întuneric, am folosit blitzul. În fața ușii, erau niște adidași. Când am developat pozele, lumina care căzuse pe adidași formase pe un pantof un „L” și pe celălalt un „G”.

– Hai s-o chemăm pe Lygia la cafea. Ce i-ai povesti azi, din tot ce ți s-a întâmplat în anii ăștia de când nu mai e printre noi? 

– Ar fi frumos să bem o cafea cu Lygia. I-aș comanda un flat white și cred că Lygia ar avea ceva de comentat în privința inimioarelor din spumă pe care le fac tipii ăștia. Apoi m-ar întreba: „Ce-ai mai făcut, măi, băiatule, de când eu am murit?“ Și eu i-aș spune că mi-a fost dor de ea, și ea mi-ar spune să-i spun ceva ce nu știe. Pe tine te-ar întreba dacă citești poezie, dacă îți plac pisicile, lucruri de genul ăsta. Eu i-aș spune că acum am două pisici, ceea ce ar face-o foarte fericită. I-aș mai povesti despre obsesia mea pentru gemeni, despre care am scris mult și compulsiv într-o vreme, și despre cum am ajuns în cele din urmă să mă căsătoresc cu o geamănă. Și mi-ar fi plăcut la nebunie să-i arăt o fotografie cu o tipă dormind. Am fotografiat în viața asta o persoană în timp ce mă visa pe mine. Eram într-o cameră, la mare, cu o fată de care eram foarte îndrăgostit. Era după-amiază. Ea adormise, eu stăteam la fereastră și fumam. La un moment dat, am luat aparatul de fotografiat și i-am făcut o poză. În secunda următoare, s-a trezit și mi-a spus că mă visa. Lygiei i-ar fi plăcut grozav povestea asta. Mi-ar fi zis: „Bravo, măi, băiatule!” Și mi-ar fi pus mâna pe cap.

– Cât de apropiați erați de fapt?

– Am fost foarte apropiați. Era o stare de complicitate între noi. Ne vedeam de câteva ori pe săptămână, vorbeam des la telefon, jucam table, Lygia m-a învățat și să dau pasiențe. Povesteam foarte mult. La un moment dat, vorbeam așa, ca băieții între ei sau ca fetele între ele, chiar și chestiuni intime.

– Sfaturi nu-ți dădea, nu?

– Nu la modul explicit, dar nici nu era nevoie, că mă prindeam rapid când ceva nu făcusem bine. Lygia era un amestec de blândețe și duritate. Uneori, putea fi foarte intransigentă și foarte demanding cu prietenii ei. Ne făcea liste de sarcini, de comisioane, dar noi le executam cu bucurie, că o iubeam. Pe mine s-a supărat o singură dată, dar destul de tare și dintr-un fleac. Rămăsese în pană, cu o prietenă cu mașina. Și prietena respectivă m-a sunat să vin să le depanez. Doar că eu eram undeva la mama naibii în Rahova, cu niște colegi de la Cațavencu. Băusem țuică și mâncasem fasole cu ciolan. Și n-am putut să merg. Ei bine, după ce făcusem atâtea și atâtea lucruri pentru ea, doar pentru că nu m-am dus atunci, s-a supărat cumplit. După o vreme, i-a trecut. Așa era ea uneori, ca un taifun. După moartea lui Gellu, a ieșit din ea o forță incredibilă. S-a redresat rapid, a înființat Fundația Gellu Naum, a cumpărat apartamentul din Paul Greceanu, a mutat toată arhiva acolo. Ne-a pus pe toți la treabă.

– Văd un pachet de LM acolo. Fuma?

– Da, era fumătoare. Stăteam la cafele cu Lygia, fumam și vorbeam, și timpul avea altă consistență.Eram fericit să fiu în preajma ei, cercul ei de prieteni era un fel de ordin pitagoreic, nu intra oricine. Am avut noroc. Dar, revenind la poză, lasă-mă, te rog, să mă îngrozesc puțin de ținuta mea army, care mi se pare foarte junk acum. La vârsta aia nu mă interesa deloc ce puneam pe mine. Mă îmbrăcam ca naiba, dar nici nu rămâneam mult cu hainele pe mine. Există o vârstă la care mai mult te dezbraci. (râdem)

– Mai are ceva Lygia: o privire incredibil de intensă.

– Era uimitoare, putea să privească prin oameni, de parcă le-ar fi făcut o radiografie. Era foarte inteligentă, foarte șmecheră, dată dracului, în sensul cel mai bun. Își dădea seama cine se află în fața ei, fără prea multe cuvinte. Am avut mare noroc că m-a plăcut, putea să nu mă placă. Dar eu nu am încercat să mă arăt altfel decât sunt: și poet, și golan. Iar ea era o femeie foarte emancipată, fără prejudecăți. Lygia era, de fapt, o femeie foarte tânără, într-un corp foarte bătrân. De la ea am învățat că poți ajunge la bătrânețe un om senin și bun. Mi-a confirmat intuiția asta a mea, că miza e călătoria și importantă e starea în care ajungi la capătul ei. Mi-e dor de râsul Lygiei, mi-l amintesc la perfecție. O făceam des să râdă, cred că de aia m-a și iubit.

– Încerc să-mi dau seama cum e Iulian Tănase când e trist. Își pierde umorul?

– Nu, nu și-l pierde. Umorul m-a ajutat să fac față multor situații, unele dureroase, m-a ajutat să nu mă iau prea în serios. Dar când sunt trist, îmi dau voie să fiu trist. Tristețea e un foarte bun instrument de cunoaștere. Te face să te oprești puțin din tot ce faci, te face să te întorci spre tine, să înțelegi, să crești. Umorul e important ca să nu înnebunesc. Dar nu înseamnă că ești mai puțin vulnerabil doar pentru că ai umor.

– Dar de plâns, plângi ușor?

– Da, plâng ușor. Deși, uite, când a murit Gellu Naum, am avut o problemă cu plânsul. Am participat și eu la slujba de înmormântare, la Biserica Amzei. Dar fiindcă erau o grămadă de prieteni de-ai lui acolo, care îi fuseseră foarte, foarte apropiați, care sufereau teribil, am simțit că eu nu am dreptul să plâng. Cine eram eu, ce relație avusesem eu cu Gellu Naum ca să-mi permit să plâng? Mi se părea că nu merit să plâng, deși eram copleșit de emoții.

– Ai mai păstrat ceva care-ți aduce aminte de el?

– Am multe lucruri făcute cadou de Lygia: o gravură a lui Jules Perahim, mai multe pipe ale lui Gellu cu care am și fumat, o scrumieră frumoasă, o bluză de in cusută chiar de mama lui Naum. Am și un exemplar din Teribilul interzis, pe care Lygia mi-a zis să îl păstrez cu sfințenie și pe care, în momentele mele de sărăcie, că am mai avut și momente când am murit de foame, m-am gândit că aș putea să îl vând cu cel puțin 500 de euro, dar nu am făcut-o. Și mai am o pălărie, despre care scrie în Zenobia: „o pălărie neagră, cu boruri largi și pleoștite, cum purta un poet într-o piesă cehoslovacă”.

– Și de la ea ce ți-a rămas?

– De la Lygia am moștenit, cred, o anumită liniște. Avea o forță interioară extraordinară, pe care, într-un anumit moment, am simțit-o din plin. A fost ca un transfer de energie care s-a produs instantaneu. Într-o zi, urma să plecăm de la Comana spre București. Cerul arăta foarte rău, era întunecat, era clar că vine o mare furtună. Mă simțeam cumplit de neliniștit. Conduceam o mașină de împrumut, căreia nu îi cunoașteam toate butoanele, în fine. Pentru vreo jumătate de oră, ne-am oprit la niște prieteni ai Lygiei, doi oameni bătrâni și bolnavi. Se mișcau prin casă ca niște păpuși dezarticulate, și spectacolul trist al bătrâneții lor mi-a indus o stare încă și mai intensă de neliniște. Între timp, cerul devenise negru. Ne-am urcat în mașină, Lygia era în dreapta mea. Pe la Grădiștea a început să plouă. Câteva minute, m-am chinuit să pornesc ștergătoarele de parbriz, nu reușeam să le dau de cap. În cele din urmă, am reușit. Între timp, furtuna se dezlănțuise. La șosea, la Adunații Copăceni, am făcut dreapta spre București, dar după câteva sute de metri m-am oprit. Pe marginea drumului, de-o parte și de alta, era plin de copaci culcați la pământ. Mi s-a făcut frică. I-am spus Lygiei că nu știu ce să fac, nu știu dacă să stăm pe loc sau să înaintăm. Iar ea mi-a simțit frica și, în starea incredibil de liniștită în care era, mi-a luat mâna dreaptă în mâinile ei și mi-a zis: „Iulian, n-ai de ce să te temi, ești în mașină cu Zenobia!” Chiar așa! Eram în mașină cu un personaj fabulos. Ce motiv aveam să-mi fie frică!?

*Acest interviu face parte dintr-un proiect editorial susținut de Conceptual Lab.

*Dacă îți plac materialele de pe acest site, poți susține Divanul Imaginar donând aici.

Scroll to Top