Ofelia Popii

Actriță, 44, Sibiu

Fotografie de Dan Șușa

*Dacă ești la TIFF, o poți vedea pe Ofelia Popii în „Cori și Willi”, în regia lui Tudor Pojoni, și în „Om Câine”, în regia lui Ștefan Constantinescu.

Mă fascinează filmul, dar încă mai simt că-mi scapă printre degete. Cred că tocmai de asta îmi place, că nu știu prea bine cum e. 

Libertatea. M-a obsedat de când mă știu. Și mereu a venit de mână cu de toate: cu rebeliune, cu spontaneitate, cu creativitate.

Orice artist e alcătuit din contradicții. Din lumină și din tot felul de porniri vanitoase. Altminteri, de ce am apărea în fața oamenilor și am avea pretenția că trebuie să se uite și alții la noi?

După primul Uniter, luat pentru „Faust”, toată lumea îmi spunea: „Eee, ai făcut Mefisto, ce mai vrei să faci? Ți-ai dat măsura, gata!” Dar eu eram la început. Mi-aș mai fi dat și alte măsuri.

Nu mă așteptam să ajung să joc o piesă timp de 15 ani. Dar vă asigur că nu m-am plictisit niciodată. Stau acolo sus, pe dulap, la început. Și, cum aud râsul lui Cristi Stanca și se dă cortina la o parte, memoria mea afectivă se trezește dintr-o dată și nu mai contează nimic. Sunt cu totul în personaj. E o experiență incredibilă.

„Vorba lungă, sărăcia omului” e proverbul meu preferat. Suntem țara oamenilor care vorbesc mult și nu fac nimic.

Nu mi-am propus să devin regizor. În „O zi de vară”, pur și simplu m-am jucat. 

Dacă fiecare actor ar avea ocazia să fie regizor să vadă un pic lucrurile și din afară, relațiile de lucru ar fi mult mai bune. Noi, actorii, avem pretenția ca toată atenția să fie pe noi. Uităm că e important și ce se întâmplă în jur.

Când mă simt bine, vorbesc destul de mult.  Nu-s genul care se ascunde prin colțuri la o petrecere. Dar mai degrabă îmi place să îi ascult pe alții.

Marea. Cred că e singurul loc în care scap de toate grijile. Valurile, sunetele, briza, mirosul, totul mă liniștește acolo.

Când eram mică, scriam poezii la persoana întâi, genul masculin. Îmi plăcea la nebunie să mă pun în pielea altora. Cred că așa s-a născut și dorința mea de a face teatru. 

Am văzut piese în care actorii jucau cu multă patimă, și totuși nu reușeam să intru în poveste. Nu totul stă în pasiune și în cât te-arunci. 

O seară de teatru începe cu drumul pe care îl faci ca spectator, cu clipele în care te pregătești, în care știi că vrei să vezi o poveste.

Un guilty pleasure? Înghețata noaptea. Orice aromă. Mai ales după spectacol.

Când joci bine, și fizionomia e diferită. E fascinantă treaba asta cu viețile altora care trec prin tine și te locuiesc.

Sunt perfecționistă. Dacă simt pe interior că pot ajunge undeva, nu mă las până nu ajung. 

Cum se uită un actor la o piesă de teatru? Cu empatie. Și cu privire critică. La mine, nu se deranjează una pe alta. Mă pot bucura de un spectacol și, în același timp, îl pot analiza.

Actorul trebuie, înainte de orice, să înțeleagă. Să-și înțeleagă personajul, obiectivele, mecanismele. Dacă nu înțelegi, te tot joci pe tine. Rămâi în afara personajului, cu schemele tale care dau bine la public.

Trebuie să fii un om foarte echilibrat să joci un nebun. Există o oboseală psihică profundă când lucrezi la un personaj dificil, dar și o tentație să mergi mai departe, să faci pasul ăla în plus, să vezi până unde se poate ajunge. Din fericire, în cazul meu, toată sensibilitatea, toată vulnerabilitatea care mă ajută să ajung, când joc, în zonele de dezechilibru, sunt mereu dublate de ceva foarte solid.

Bess, din „Breaking the Waves”. E rolul care m-a dus cel mai aproape de nebunie. 

Plec ultima de la teatru, cabiniera trebuie să aștepte după mine. Îmi iau timp, mă dezbrac, mă demachiez, le fac pe toate în ritmul meu. Când ies, sunt din nou Ofelia. Nu-mi place să merg acasă târându-mă și lingându-mi rănile de pe scenă.

Fiică-mea e foarte înțeleaptă, ne întrece pe amândoi. E darnică, e empatică, e generoasă. Până și revoltele ei sunt că nu e lumea mai bună.

M-a tulburat mereu că avem o meserie care nu poate fi făcută fără empatie. Și totuși, empatia asta, pe care stă tot jocul actoricesc, nu ne face să fim mai buni și în viața reală.

Un spectacol al altora care mi-a schimbat modul de a face teatru? Nu, nu există așa ceva. Niciunul nu mi-a dat vreo revelație atât de mare…

Sunt o parteneră cooperantă. Nu-mi plac conflictele. Uneori, poate fi un dezavantaj.

Am învățat să nu am pretenții mai mari de la mine decât aș avea de la alții. Îmi place să mă iau așa cum sunt.

Un parteneriat TIFF și Divanul Imaginar.

Scroll to Top