Scriitor, 64, București
Fotografie de Mircea Struțeanu
Când eram copil, n-aveam nici urmă de nevroză, eram cuminte, tăcut, aruncam pisici în sobă. Tulburările psihotice mi s-au accentuat de când nu mai am sobă.
Aș fi putut deveni muzician, știam destul de bine să cânt la chitară pe la 18 ani, interpretam clasică și jazz, pe urmă n-am mai avut timp s-o fac deoarece trebuia să disec cadavre, nu se mai terminau, chiar și acum fac disecții la domiciliu. Rog seriozitate.
Nu știu de ce am făcut Medicina. Probabil pentru că mă plictisesc de moarte bolnavii. Iar plictiseala mă împinge la creație.
Până la urmă, am ajuns scriitor, ca să las ceva în urmă după ce voi pieri. Atât de tâmpit eram.
Regret că nu am rămas medic. Aș fi putut pleca acum din țară. În Papua Noua Guinee. În Arizona Dream, în care m-aș fi împușcat eu, nu acordeonista. Pentru că nimic nu mi se pare mai sordid decât să mori și să fii îngropat în România. Ce să mai vorbesc de coborârea în sicriu, pe trepte, șase etaje.
Îmi plac filmele de aventuri cu doar două personaje – sau trei. Fiind un estet, admir felul în care comunică bărbatul și femeia înainte de-a începe acțiunea.
Mergeam foarte des la teatru și la cinema, însă de vreo zece ani oamenii care se adună în astfel de săli mă uimesc mai tare decât spectacolul. Prefer camera mea și sufrageria – acolo e televizorul unde mă uit la emisiuni educative, ca să râd.
Literatura îmi e suficientă numai când o fac. Dar, cum o fac tot mai rar…
Am observat că scriitorii slabi dotați mental au succes la public, eu n-am, deci asta ar fi confirmarea publică că-s inteligent. Plus faptul că fumez.
Înainte de ’89, scriam din disperare. În ultimii 22 de ani, scriu dintr-o tristețe tot mai adâncă, mai corozivă, astfel încât acum scriu numai când cântă păsărelele. Un fel de romanțe violente pentru oameni fini.
Nu scriu decât pe muzică, fără cafele sau heroină. E drept, beau multă apă.
Am înțeles într-un final că nu pot scrie la fel cum se scrie muzica, nimeni nu poate.
La o săptămână după ce mi-a apărut povestirea „Unde ești, Eleonora?”, m-am trezit cu ea la ușă. Purta doar o cruciuliță de argint. Administratorul blocului o urmărise pe scări tocmai din cauza religiei și, înainte s-o invit în apartament să-i fac un ceai, omul a început să strige că locuim într-un bloc decent, așa că ar fi bine să o trec pe Eleonora la întreținere. Am trecut-o.
Ce personaj literar mi-ar plăcea să fiu? Eu, supremul. Dar în realitate cred că sunt Prințul Mîșkin.
E vesel și tragic să crezi în Dumnezeu și diavol. Dar nu mi-i pot imagina. Nu cred în nimic.
Am toate viciile, cu excepția solidarității umane.
Nu mi-e teamă de moarte. Aștept cu nerăbdare să văd cum e. Sunt convins că mă voi reîncarna în Timotei, cu extract de castravete.
Mi-e teamă doar de-o boală de lux, care m-ar face să uit de ce fac pipi.
Copilul meu mi-a arătat că există viață și înainte de moarte.
Căsnicia începe și se termină întruna cu o viteză mai mare decât a luminii. Deci e de neînțeles.
Am făcut o singură dată clătite și le-am scăpat pe cimentul bucătăriei. Oricum, oamenii serioși nu fac de mâncare. Iar eu sunt de-o seriozitate alarmantă.
Îmi place să fac plimbări interioare. Ultima dată, am călătorit în mintea unei femei. N-am găsit nimic, dar era frumos. Sunt un misogin afemeiat.
Nu mai suport munca de editor de carte. Dar n-am încotro. Oricât ar părea de nefiresc, am și eu tub digestiv.
O radiografie Răzvan Petrescu: hipersensibilitate (numai necazuri mi-a adus), 18 centimetri de melancolie, o tonă mică de cinism, depresie de laborator chimic, singurătate tot mai accentuată, viziuni electrocasnice, tristețe jenantă, exasperare, furie, tandrețe pentru femeia din Night Train, fanfară cu pian.
Superlativele pe care le aud despre cărțile mele ajută pe moment. Îți dau o mare încredere în forțele tale, în clipele în care le auzi sau le citești chiar ai senzația că se vorbește despre tine. Pe urmă, foarte rapid, încrederea scade spre zero – de unde pleci ca s-o recâștigi. N-o mai recâștigi, e un cerc vicios, dar rupt. Totuși, mai e ceva: când văd astfel de adjective lipite pe fruntea mea sau unde mi se lipesc, după ce-mi trece bucuria, mă apucă o enormă deznădejde. Dacă sunt așa de tare cum se spune, de ce n-am piscină cu pitici de ghips?
(text apărut în The Big Watch Book, în 2012)