Dan Coman

„Sunetul cafelei trăgân­du-şi zaţul în adâncuri a devenit soundtrackul meu preferat”

Nu ştie nimeni cum trăieşte, de fapt. Pitit între dealuri, „la Bistritz, deasupra mării”, cum lui însuşi îi place să spună, poetul Dan Coman scrie, şi scrie bine. În miros de „cafia”, la ora când doar păsările se foiesc în cuib, l-am găsit aşteptând răbdător prima frază şi lumina dintâi.

Fotografie de Umar Timol

– Bună dimineaţa, Dan. Cât e ceasul la tine?

– 4.26 şi tocmai am terminat de făcut cafeaua; aştept să se lase zaţul, să pot lenevi aşa cum se cuvine pe deasupra caimacului.

– Cred că eşti singurul treaz la ora asta. Vorbeşte-mi puţin de lucrurile care te înconjoară.

– Sunt la masa din bucătărie, cu cafeaua în stânga şi scrumiera în dreapta, cu lumina care, după câteva încercări, reuşeşte să intre pe fereastră. E doar prima parte a ei, cea mai spectaculoasă dintre toate, spuma pe care o poţi vedea doar înainte de cântatul cocoşilor, înainte să se amestece cu restul luminii. Uite, nici n-am apucat să spun bine toate astea că s-a şi dus. Acum lumina e altfel, subţire şi fină. S-a oprit în dreptul meu şi toarce, nu departe de caietul cu foi veline, de pixul cu gel negru. Dar nu-l folosesc decât după ce lumina se întoarce din nou, de data asta suficient de puter­ni­că, încât să dea lucrurilor din jur mărimea şi forma normale, să facă vizibilă realitatea asta imediată, despre care nu pot scrie, dar care îmi aduce multă siguranţă în timp ce scriu.

– Şi când ştii că lumina e exact cum trebuie, că o dimineaţă e mai mult decât o dimineaţă şi devine chiar atunci poezie?

– Există momente în care un fir de praf luminat brusc de la o distanţă optimă devine incredibil de spec­taculos; momente în care foşnetul unei rochii îţi poate tăia respiraţia sau un cuvânt spus la întâm­plare îţi schimbă radical viaţa. Dar toate aceste momente, care devin poezie chiar sub ochii tăi, nu vor deveni cu necesitate poezie şi atunci când încerci să scrii despre ele. Uneori e chiar indicat să te abţii: despre lucrurile cu adevărat extraordinare e foarte dificil să te pronunţi fără să le ratezi. Ra­reori ceea ce devine poezie chiar sub ochii mei apa­re şi în ceea ce scriu. De unele momente îmi place doar să mă bucur, nu să le şi spun pe nume. Fru­museţea îşi e de ajuns sieşi. Când scriu, nu încerc decât să acopăr golul care se cască între două astfel de frumuseţi.

– Atunci hai să vorbim despre ce nu se poate scrie, despre toate cele care rămân în afara lite­raturii. Despre celălalt Dan Coman, care trăieşte pe lângă poetul Dan Coman în bună înţelegere. El cum e?

– Exact ca în fotografii. Un bărbat încă tânăr, um­blând dintr-o parte într-alta, ba calm şi sigur pe sine, ba agitat, mare consumator de dulciuri şi plim­bări, tată entuziast şi gafeur, client fidel al ca­fe­nelelor. Nimic spectaculos, de fapt. O viaţă obiş­nuită, absolut banală, deasupra căreia, fluorescentă şi fragilă, pluteşte cealaltă realitate.

– Trăieşti la Bistriţa? Ţi-e prielnic oraşul ăsta scrisului?

– Viaţa e o mare bucurie, cu atât mai mult viaţa în care simţi că, dintre toţi, tu eşti cel care deţine dia­mantul. Nu e o judecată de valoare, e doar o foar­te scurtă definiţie a sursei de unde îmi vine forţa: scriu. Scriu, şi lucrul ăsta e atât de extraor­di­nar şi aduce atâta bucurie, încât nu mai e nicio diferenţă între „Bistritz” şi Bucureşti, între Paris şi Beclean. Genul ăsta de bucurie poate face orice loc din lume să devină spectaculos. Poate de aia „Bistritz” mi se pare că-mi vine mănuşă.

– Bistriţa, orele petrecute ca profesor la liceu, căsnicia, cei doi copii, scrisul, prietenii. Cum le împaci, de fapt?

– Fiecare are legătură cu fiecare, sunt, pentru mine, imposibil de gândit separat. Doar că, şi abia aici sunt lucrurile astea mai dificil de gestionat, tim­pul trece foarte diferit peste ele: extrem de re­pede peste copii, lent şi greoi ca un hipopotam pe dea­supra Bistritzului, rămâne nemişcat printre prie­teni, devine agresiv şi greu de ţinut în frâu în jurul căsniciei, atârnă în bucăţi uscate, egale, foarte orga­nizate, pe deasupra meseriei. Greutatea vine, aşa­dar, de aici: nu e o problemă să treci într-o singură zi de la una la alta, cât, mai ales, dintr-un timp într-altul.

– Şi dragostea? Cât loc are în viaţa ta?

– Dragostea are exact atâta loc cât îi trebuie unui lucru invizibil ca să le ordo­neze, lent şi exact, pe toate cele vizibile.

– Ce te face să te îndră­gosteşti?

– Distanţa potrivită faţă de corp. O privire aruncată în treacăt, pe o terasă pustie, într-un oraş necunoscut. Ero­­tismul din vremea citi­tu­lui. Tăcerea şi ţigara de du­pă. Adâncimea liniei dintre omo­plaţi. Dimineţile ne­sfâr­şite de iarnă petrecute sub pătu­rile cele mai groa­se. Invizibilele ani­ma­le de companie ca­re strălucesc la în­cheieturi.

– Cum scrii, Dan? Ai nevoie de ordine sau mai mult de dezordine?

– Când eram foarte tânăr, scriam oriunde şi oricând, cu o bucurie pe care azi rareori o mai resimt. Scri­am acasă şi pe dealuri, în autobuzul cu care făceam naveta sau în gări, prin ca­fenele sau la şcoală. Umpleam un caiet în câteva zile şi asta mă liniştea. Apoi, tinereţea s-a dus brusc şi a fost nevoie de o nouă disciplină: o cameră nu­mai a mea, ceaşca plină cu espresso pe birou, caiete şi cerneală nea­gră. Am redescoperit bucuria som­nului de la 10 sea­ra şi plăcerea trezitului devreme. Acum, pentru a scrie, am neapărată nevoie de această ordine cronologică.

– Şi cum e la 4 dimineaţa?

– Cum să fie? Auzi, ca prin vis, sunetul moale al oraşului, noaptea. Pe de-o parte, lătratul brusc şi tot mai apropiat al câinilor vagabonzi. Pe de altă par­­te, sfârâitul ţigării, propria respiraţie, pocnetul sec al ţevilor. A început să-mi placă sunetul cons­tant al computerului, nepăsarea lui de pisică aro­gan­tă şi răsfăţată, modul discret în care îmi ţine com­panie.

– Asculţi muzică?

– Niciodată când scriu. Nu ştiu de ce, dar lu­cru­rile astea mi se par în continuare incompatibile, poate şi pentru că amândouă necesită la fel de multă atenţie, poate şi pentru că fiecare provoacă un cu totul alt tip de emoţie. Am preferat mereu liniştea, zumzetul sofisticat de la marginile ei, riff-urile dinăuntrul capului. Sunetul cafelei trăgân­du-şi zaţul în adâncuri a devenit soundtrackul meu preferat.

– Dan, unde se termină viaţa obişnuită şi unde începe literatura?

– Nu ştiu dacă există cu adevărat vreo graniţă între cele două. Cred că trăim, cu toţii, simultan, în amân­do­uă: pe de-o parte există fap­tele, realitatea efectivă, pe de altă parte nimic din realitatea asta nu am reuşi să înţelegem, dacă nu am povesti-o. Sun­tem când Jumătate-de-om-că­lare-pe-jumătate-de-ie­pu­re-şchiop, când Fata-nici-îm­brăcată-nici dezbrăcată-nici călare-nici pe jos-nici pe drum-nici pe lângă drum. Cred că literatura are sens nu­mai dacă e făcută în numele vieţii, iar viaţa devine cu ade­vă­rat consistentă doar atunci când e povestită. Şi asta vine de la sine, în­totdeauna. Îmi pla­ce enorm ideea că ceea ce există, ceea ce ră­mâne şi se trans­mite în me­mo­ria colec­ti­vă e doar ceea ce s-a povestit, s-a scris. Suma fap­telor lumii, zice Wittgenstein, e su­ma propoziţiilor des­pre lumea aceasta.

– Atunci, dacă ai putea salva ceva din dimineaţa asta, ceva care să ră­mâ­nă în cuvinte, să traverseze toate celelalte dimi­neţi, ce ai alege?

– Mmmm, nu ştiu… Poate aş alege caf… Nu, nu. Aş alege liniştea, liniştea asta simplă, care umple acum bucătăria, şi-n care stau în siguranţă ca în cocon, aşteptând transformarea.

– Şi totuşi, cafeaua… Ţi-ai ghicit vreodată în ea?

– Stai să întorc zaţul, să se scurgă. Ştii, când la noi în casă, târziu, spre finalul anilor ’80, a apărut ca­feaua, mama invita în fiecare dimineaţă câteva vecine cu care stătea la poveşti – şi atunci deve­neam nerăbdător, foarte atent la clipa aceea ma­gică, în care femeile începeau să privească de foar­te aproape în ceşti. Ascultam uimit de fiecare dată – pentru că de fiecare dată ce spuneau se adeverea: drumurile la ceas de seară, câinele cu capul în jos, elefantul care ţine luna cu trompa.

– Atunci hai să privim. Spune-mi ce vezi!

– Văd aşa, viitorul va fi la fel: şcoală şi agitaţie, câţiva necunoscuţi în stânga, copii şi dragoste, poate o carte nouă, vezi?, drumul urcând până spre buza ceştii, forma sânilor, secretul din dreapta, pisica…

(Interviu publicat în revista Formula As, în 2017)