Dan Grigore

Uneori, în spatele unui instantaneu îngălbenit se pot ascunde bucăţi întregi de viaţă: o iubire, două întâlniri muzicale providenţiale şi o iarnă cât un veac. L-am invitat pe pianistul Dan Grigore să deschidă cufărul cu amintiri. A ales un portret prăfuit de vreme, surprins întâmplător la Leningrad, acum 54 de ani.

Ger sovietic și supă de lapte

– Maestre, de ce aţi ales tocmai fotografia as­ta?

– Pentru că e făcută în Rusia, în timpul bursei mele la Conservatorul din Leningrad. O perioadă de care îmi amintesc cu sentimente amestecate, fiindcă a avut de toate. Şi asceză, şi privaţiuni, dar şi amor, crize sentimentale, muzică la cel mai înalt nivel, melancolie şi idealuri înalte. Am ajuns acolo într-un moment când propaganda vorbea de Rusia ca de un standard pe care capitalismul, aflat în putrefacţie, nu avea cum să-l atingă. Dar am găsit o sărăcie lucie, pe care n-aş fi putut-o niciodată bănui. Am văzut cozi kilometrice la alimente, pe care abia peste două decenii le-am putut vedea şi la noi.

– Îi afecta sărăcia asta şi pe studenţii stră­ini?

– Bineînţeles. În primul rând, din cauza po­liticii de economie, stăteam tot timpul în frig. Erau nişte geruri îngrozitoare, iar la spălător nu era pic de apă caldă. Trebuia să mergem zilnic până la baia publică, care avea Finska Banja, un fel de saună primitivă, unde te spălai într-un li­ghean de tinichea şi te tros­neai pe spate cu nişte rămurele, în timp ce din me­gafoane se au­zeau numai cântece so­vie­tice mobiliza­toa­re. Din când în când, venea să ne schimbe apa „uborşciţa” (fe­meia de ser­viciu), o zdra­hoan­că îmbrăcată gros, cu ciorapi de aţă, care, când ne feream, că eram goi, dădea din mână plictisită: «Nu vă mai feriţi, am văzut destule, nici nu-mi mai trebuie să mă uit!» (râde)

– De unde aveaţi hainele din fotografie?

– Mi le-am cumpărat acolo. Eu venisem din ţară cu un palton care s-a dovedit extrem de duios pentru ge­ru­rile ruseşti. Într-o zi, în staţia tram­vaiului 36, de lângă Golful Fi­nic, un rus a venit la mi­ne speriat şi mi-a zis: «Fră­ţioare, lasă-mă să-ţi frec nasul, începe să-ţi degere». Şi m-a salvat. Atunci am luat hotărârea eroică să-mi schimb garderoba.

– Seamănă cu o şubă de maistru de intrat în uzină.

– Aşa şi era, un kaki deco­lorat. Iar căciula aia clăpăugă era de fapt din blană artifi­cia­lă, cu o căptuşeală lucioasă, de carton presat, care ţinea rece. Dar dintr-o bursă de 70 de ruble nu-mi permiteam mai nimic. Par di­tamai omul în poză, de fapt, eram îngrozitor de slab. Eram subnutriţi toţi. Unii colegi de-ai mei au avut probleme se­rioase de sănătate, au stat prin spitale, şi-au pier­dut dinţii. Ne dădeau numai chif­tele, cu o vagă bănuială de carne, care se chemau – ironia sorţii – „kotletî”. Şi supă de lapte, care era o zeamă îndoielnică, alburie, pe care pluteau insu­le de grăsime. Într-o zi, am văzut că la cantină muş­tarul e gratis. Mi-am luat o felie mare de pâine neagră şi am uns-o cu muştar, dar, când am muşcat cu poftă, era să-mi sară ochii din cap de usturime. Cu cât mergi mai la nord, cu atât muş­tarul e mai iute. Dar mai iute ca în Rusia nu e nicăieri.

– 70 de ruble pe lună era foarte puţin la vre­mea aceea?

– Părinţii mei găsiseră un pro­cedeu prin care mă ajutau când intram în criză. Eu le trimiteam o telegramă în care le ceream 20 de ruble, ei dădeau telefon unei prietene armence de la Bucu­reşti, Astra o chema, căreia îi dădeau suma în lei. Şi Astra tele­fo­na lângă Erevan, la Aş­tarak, la rudele ei, ca­re ţineau o farma­cie, să-mi trimită ru­ble la Leningrad. Era o în­treagă aventură. Uneori, ne strân­geam doi-trei colegi, cule­geam sticlele goale din tot că­mi­nul sau de pe stră­zile din jur, le vin­deam, şi pe banii ăia făceam câte-un chef sau ne cumpăram câ­te-un disc. Al­te­ori, mai aveam oca­zia să acom­paniez câte-o brigadă ar­tis­tică. Odată am luat 20 de ruble, ca să acom­paniez o gimnastă foarte grasă, care făcea un flic-flac pe parchet, de se zguduia toată clădirea.

“Eram cruduţ, melancolic şi plin de haz”

– Maestre, dacă aţi putea intra pentru un minut în fotografia asta, ce aţi simţi?

– …un miros de vopsea atât de îngrozitor, încât trebuie să faci exerciţii de voinţă să te obişnuieşti cu el. Era un miros specific al instituţiilor ruseşti, un miros de vopsea foarte ief­tină, pe care mai târ­ziu l-am întâlnit şi la Moscova. Şi lumea s-ar vedea printr-un filtru verzui. Vezi ochelarii ăştia oribili? Eu aveam fotofobie. Pe vremea aia nu existau ochelari heliomaţi, care se închid la lumină, aşa că aveam un filtru uşor colorat pe lentilă. La ruşi, aşa ceva nu exista, nu văzuseră niciodată. Când treceam strada, mă lua lumea de mână să mă ajute, cre­deau că sunt orb. 

– Câţi ani aveaţi aici, în foto­grafie?

– 20. De fapt, încă nu îm­plinisem 20. Eram cruduţ, melancolic şi plin de haz. Foarte dornic de prieteni, foarte so­ciabil, dar cu sâm­burele unei depresii bine ascuns în mine. Cam tot ce sunt şi acum, dar pe atunci era în sămânţă doar.

– Ce vă frământa la vârsta aia?

– Totul. Eram foarte idealist şi trăiam totul la ardere maximă: muzica, dragostea, pole­mi­cile artistice, melancoliile. Aveam şi un jurnal în vremea aia, în care îmi notam gânduri şi în­tâmplări. O frază de atunci suna aşa: «Am senzaţia că trăiesc într-o lume de som­nambuli». Voiam să ajung să cânt într-un anu­mit fel pe care îl intuiam, îl presimţeam, dar care nu-mi reuşea întotdeauna. Zbaterea asta a ţinut până când am avut ocazia să-i ascult pe viu pe cei doi mari mentori ai mei, Aldo Ciccolini şi Arturo Benedetti Michelangeli, care au venit să cânte la Leningrad. Există artişti, mai ales în zilele noastre, care au darul de a suna mai bine pe o înregistrare decât într-un concert. Ciccolini şi Michelangeli sunau de o mie de ori mai bine pe scenă, deşi înregistrările lor erau făcute în condiţii impecabile. Ciccolini era fabu­los, muzica lui avea o claritate, o limpezime care te făcea să exclami : «Ăsta e ade­vărul, aşa trebuie să fie, com­poziţia asta nu poate fi cântată altfel. » Am mers să-l vedem cu toată clasa de la Con­ser­vator şi am fost atât de im­presionaţi, atât de uluiţi, încât am plecat de acolo clocotind, fugeam de bucurie pe stradă şi, de atâta extaz, îmi amintesc că am alunecat şi am căzut sub un tramvai. Noroc că era capăt de linie.

– Michelangeli v-a lăsat şi el aceeaşi im­presie?

– De Michelangeli auzisem de la profesoara mea de pian din ţară, domnişoara Musicescu, căreia îi scrisese de la Paris Di­nu Lipatti, care îi fusese elev, să-i spună că Mi­chelangeli e cel mai mare pianist pe care l-a auzit vreodată. După ce s-a terminat concertul lui de la Leningrad, am fost foarte tulburaţi, toţi. Unii au zis: «Mă las de pian. Simt că nu mai are sens să studiez». Eu am zis: «De mâine ştiu exact ce am de făcut». Nopţi întregi după aceea am stat la pian, cu prie­tenul meu chinez, Yin Chengzong, ascultând un disc cu Michelangeli, ca să înţelegem dacă un anu­mit efect venea mai mult din felul în care punea pedala sau mai mult din frazare. Michelangeli avea urechi de elefant şi o artă de o fineţe extraor­dinară. Eram convins că-l imit, cum face un ucenic în ale picturii, copiind după mari maeştri. Dar când m-am ascultat ulterior pe înregistrări, mi-am dat seama că nu imitam nimic, eram eu!

„Ruşii sunt un popor pasional şi nemăsurat”

– Spuneaţi că perioada aceasta rusească din biografia dumneavoastră a avut de toate, şi asceză, şi melancolie. Lecţia emoţiei tot de la ruşi aţi învăţat-o?

– E vorba aceea frumoasă care spune «Nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit». Cred că am găsit la ruşi ceva ce era de multă vreme în mine. Eram de atunci preocupat de ideea că în muzică nu trebuie să te exhibi pe tine, ci trebuie să ajungi la un grad de impersonalizare, care să facă muzica să aibă propria ei expresie şi emoţie, să se des­prin­dă de tine şi să e­xis­te independent, ca o stea care nu în­ghite lumina, ci o radiază cu putere că­tre toţi ceilalţi. Dar asta nu se poa­te fără alter­nanţa as­ta constantă între as­ceză şi ar­de­re, în­tre suferinţă şi bucu­rie.

– E chiar defi­ni­ţia sufletului rus…

– Sankt Peters­bur­gul m-a inspirat foarte tare în mu­zică. Oraşul în sine era inductor de me­lancolie. Nu poţi trăi acolo fără să-i simţi forţa. E peste tot. Am avut şi norocul unei pro­fesoare de rusă ge­niale, care m-a pus să învăţ limba, ci­tind Puşkin şi Ler­mon­tov. Vă daţi sea­ma, să-i citeşti chiar pe malul Ne­vei, la ei aca­să. Tră­iam din plin ar­derea asta ru­seas­că. O sim­ţeam. Şi apoi, era la Sankt Petersburg o co­munitate muzicală ahtiată după muzică. Nopţi în­tregi se purtau polemici înalte şi aprinse pe di­verse teme. Când m-am întors la Conservator la Bucu­reşti, m-am trezit într-un mediu care părea că n-are nicio treabă cu mu­zica.

– Cum vă explicaţi recep­ti­vitatea asta extraor­dinară a ru­şilor pentru muzică?

– E în firea lor. Ruşii sunt oameni foar­te setoşi. Au în ei o sete de iubire, de cu­noaştere, de emoţie, care sigur că uneori poate vira în fanatism. Sunt un popor pasio­nal şi nemăsurat. Pa­riază totul pe o carte, sunt în stare să-şi dea viaţa pentru o idee. Doar ei au inventat ruleta rusească! Şi eu am avut asta în mine. La vârsta aia eram în stare să dau totul pen­tru o iubire. Nu stă­team să fac calcule.

„Ne-am îndrăgostit între uşi”

– Spuneaţi că v-aţi şi îndră­gos­tit acolo, în Rusia.

– Da, am cunoscut o tânără organistă foarte frumoasă, prie­tenă cu un coleg de cămin armean, care tot venea în vizită la noi în ca­meră. Se spunea că rusoaica ade­vă­ra­tă e aia de din­co­lo de Urali, cea de­licată, ra­sată, cu pi­cioare lungi. Ei, Ev­­ghenia întruchi­pa acest ideal de fru­museţe ru­seas­că. Era o fată foarte educată şi foarte citită cu care stă­team ore în şir la dis­cuţii. La un mo­ment dat, am fost la un bal stu­den­ţesc, am dansat îm­pre­ună şi ne-am tre­zit că tot ne ve­nea să dan­săm şi iar să dan­săm şi iar şi iar, pâ­nă am ple­cat îm­preună. Că­minul nos­tru avea două rânduri de uşi, ori­bile, vechi şi i­men­se, ca de fort de de­ţinuţi. Se des­chi­deau greu, tre­buia s-o închizi pe pri­ma şi abia apoi o des­chi­deai pe a do­ua. Şi aco­lo, între uşi, ne-am îndră­gostit. (râde) După aia, toată noap­tea am rămas pe un palier şi am po­ves­tit. Une­ori, ne luam bon de ordine la sala de concert pe perioada nopţii şi stăteam câte o noapte întreagă la pian şi des­ci­fram parti­turi la patru mâini. Ci­team mu­zică, fă­­ceam mu­zică, mergeam la filme, râdeam co­pios. Nu ne-am mai des­părţit până am plecat din Lenin­grad.

– Se terminase bursa sau de ce aţi plecat?

– Bursa mea la Leningrad era o bursă integrală, de patru ani, dar du­pă doi ani am con­­si­derat că am înţeles tot ce pu­team înţe­lege din sistemul so­vie­tic, îi vă­zu­sem cân­tând pe ma­rii pia­nişti, sim­ţeam că nu mai are ce să-mi dea bun şcoala ru­seas­că şi că cel mai în­ţelept ­lu­cru ar fi să mă întorc acasă, un­de am linişte, mâncare, apă caldă şi pianul meu pro­priu, ca să mă ţin de trea­bă. Când m-a condus la aero­port, nu i-am spus Jeniei că de fapt nu mă mai întorc la Le­ningrad. Dar cred că bănuia şi ea ceva. S-a ţinut mereu mai rezervată, nu s-a dat până la capăt în iubirea asta. Iar eu, cu mintea mea de puşti de atunci, aveam ne­voie de acest gest de dăruire, ca să merg mai departe. Dacă s-ar fi în­tâmplat, aş fi luat-o cu mine şi poate şi azi eram împreună. Voiam totul, aveam în mine arderea rusească şi m-a mirat nespus că ea, o rusoaică, n-a rezonat deloc cu felul meu de a fi.

– V-aţi mai revăzut vreodată?

– Ne-am revăzut la Riga, după nişte ani, unde eu eram plecat cu un turneu, iar ea se mutase fiindcă găsise post de organistă. Era foarte res­pectată profesional, făcuse o carieră frumoasă. I-am cunoscut pe cei doi copii ai ei, pe atunci foarte mici. Mi-a spus că la plecarea mea cu avio­nul a plâns şi că niciunul dintre colegii care mai erau atunci cu ea n-au alinat-o, semn că toţi pri­ce­puseră că nu mă mai întorc. Peste foarte mulţi ani a venit şi la Bucureşti, cu un recital de orgă, la Ateneu. Am făcut o seară cu mulţi prieteni la noi aca­să şi am invitat-o şi pe ea. Am văzut împreună la video filmul „Că­inţa”, de Tenghiz Abuladze, ca­re era in­ter­zis în URSS.

– În fotografia asta sunteţi pe holurile Con­servatorului sau ale căminului?

– Nici una, nici alta. Suntem într-o vizită propagandistică la o şcoală medie. Fata de alături e o elevă responsabilă cu întâmpinarea.

– Cum era Leningradul, dincolo de inte­rioa­rele aproape kafkiene ale instituţiilor? Se sim­ţea, în afară de sărăcie, şi aerul burghez de altă­dată?

– Oh, da, nu era numai sărăcie. Era Ermitajul, erau Nevski Prospekt şi malul Nevei pe care ne plim­bam, era Podul Palatului de pe care vezi Ami­ralitatea, erau turnurile aurite ale catedralelor Isakievski Sobor şi Kazanskii Sobor, care în zilele senine de iarnă străluceau minunat. Erau restau­rantele lor scumpe, unde nu se intra dacă nu exista o masă liberă. Şi lumea bună aştepta în picioare în faţă, doamnele suportau gerul în ciorapi de nailon, de dragul eleganţei. Sankt Petersburgul e un oraş absolut splendid, în ciuda faptului că din octom­brie până în aprilie e iarnă. Pe la final de mai însă, veneau nopţile albe, când puteai citi la 12 noaptea în parc. Toată lumea era pe străzi atunci. Eu ie­şeam cu Jenia, închiriam biciclete şi mergeam la Petrodvoreţ, palatul de vară al ţarilor, şi ne lun­geam pe splendoarea de pajişti de acolo. Şi mai era ceva cu oraşul ăsta. Toată alcătuirea lui era aşa de frumoasă, că nu putea decât să-ţi facă bine. Îţi dădea nostalgie şi melancolie, da, dar îţi făcea în acelaşi timp bine, fiindcă îţi oferea un model de frumos, de maiestuos, de viaţă verticală, dincolo de orice insert propagandistic.

(Interviu publicat în revista Formula As, în 2017)