Poetă, 40, Saarland, Germania
Îi plac câinii, autostrăzile și plimbările lungi. Și, după cât de rar publică, ai zice că scrisul mai mult o încurcă. Volumul ei de debut, epuizat imediat după apariție, a rămas și azi un reper. Iar liniștea care a urmat plecării ei din România a transformat-o aproape într-o legendă. După 17 ani, poeta Ruxandra Novac rupe tăcerea cu o carte radical nouă. Se numește „Alwarda”, e “cel mai așteptat comeback din poezia română contemporană” și a primit deja patru premii literare.
Am plecat din România în ziua în care am împlinit 26 de ani. Îmi doream mult să plec, atunci mi s-a părut un cadou. Acum, cred că a fost un cadou mai ambiguu, ca acele substanțe care pot fi și otravă, și medicament.
Uneori, când pleci, pierzi ceva. Parcă nu mai ajungi pur și simplu la tine. Dar nu cred că aș fi fost mai grounded, dacă aș fi rămas. Cred că e o iluzie că suntem grounded oricum.
De 10 ani trăiesc în Germania. Locuiesc la graniță, într-un sat, nu cel mai frumos, nici cel mai comod, dar cu un câmp mare și o pădure aproape, cu mult spațiu de plimbat câinii, de ieșit cu bicicleta, de rămas peste noapte, de dormit afară.
Faptul că nu vorbesc germana bine pune un ecran între mine și lume. Între oameni străini, cu contacte reduse și politicoase, neintruzive, mă simt mai bine și mai liniștită.
Mulți ani, întoarcerea în București a fost de-a dreptul dureroasă. Acum nu mai e. Acum, Bucureștiul e un loc ca oricare altul. Doar uneori, out of nowhere, vine nostalgia ca un val de mare caldă, cum n-am cunoscut totuși acolo, ci în mările de la tropice, pe care le-am cunoscut după.
Cineva mi-a zis odată că sunt precum chinezii, care se stabilesc undeva și nu mai pleacă nicăieri, fiindcă și-au epuizat toată energia în mișcarea aia de rupere. Cred că avea dreptate.
N-am publicat nimic mai bine de 15 ani. Nu-mi pare rău. Viața e mai mult decât scris, uneori pur și simplu îi ia locul sau ți se pare că e așa.
Scrisul e modul meu de a mă mișca între lucruri. E, cred, în natura umană nevoia asta de a dubla viața povestind-o, de a o recupera sau recrea.
Poezia nu se plătește cu nimic. Pe a mea am scris-o cu plăcere, altfel nu aș fi vrut-o.
Timiditatea. N-a dispărut, e tot acolo. E sinistru să te blochezi la examene și la interviuri, doar că acum știu că nu e cel mai dezastruos lucru din lume. Răul e în alte părți. Mulți oameni sunt așa, oameni care îmi plac infinit mai mult decât cei siguri pe ei și gata să te doboare.
De câtă realitate au nevoie poeții? De câtă evadare? Dar realitatea conține și evadările, și irealitatea. Și, într-un mod intens perceptibil uneori, e ea însăși irealitate în fond.
Aderență-inaderență e un binom mult mai interesant…
Poezia îmi aduce puțină claritate. Și asta e bine oricând, chiar dacă nu neapărat confortabil.
Alwarda. Îmi imaginez cartea asta ca pe momentul acela foarte cald seara de dinainte să fie întuneric sau ca pe o dimineață cețoasă iarna sau, și mai bine, ca atunci cînd ești pe autostradă și vezi luminile orașelor departe și ești și la distanță, în mașina ta, și foarte acolo.
Titlul cărții e din cântecul trupei La Femme, pe care o să-i recomand forever pentru sound-ul lor sentimental-aluvionar-artificial-acid-fals ingenuu-superb. E ceva greu de explicat, uneori îmi revine o imagine în minte, ca un flash, cu o fată în 2D care ține o floare în mână. Nu m-ar deranja deloc ca volumul să fie privit chiar așa, ca un remix după o piesă pop sau ca o compunere după tablou. E my take on the tune, my take on the Rose.
Mă intrigă ce spun criticii despre ce am scris, că e “poezia viitorului”. Nici acum nu sunt sigură ce înseamnă. N-am făcut decât să-mi spun povestea mea fragmentară și clar-ascunsă. Și cred că nici pe asta până la capăt.
Viața literară e exact viața socială în mic și nu-mi lipsește deloc. Îmi lipsesc relațiile micro, cu oameni cu care simt că am lucruri în comun.
Mă simt un corp străin de multe ori, chiar și atunci când sunt cu oameni care îmi plac. Am nevoie de timp, iar oamenii nu au timp.
Autostrăzi. Pentru că mereu mi-a plăcut să fac drumuri lungi. Ideea mea de fericire și de intimitate e să fiu la un drum lung, pe o autostrada goală, cu muzică.
Pot trăi oriunde fără prea multe răsfățuri. Îmi plac totuși la nebunie pick-up-urile negre Rega Planar, parfumurile lui Serge Lutens și să cumpăr flori și să le pun prin casă.
Îmi lipsesc orașele, îmi place uneori să merg între oameni, în mulțime, fără să fac ceva anume.
Nu cred că sunt destul de matură emoțional să dau o definiție pentru dragoste. Îmi place când ea alunecă în și din prietenie. Mi se pare mult mai importantă și mai bună.
Fiind Regii Evitării, nu pot răspunde chiar la tot ce mă-ntrebi.
În singurătatea camerei mele, cel mai mult și mai mult îmi place să citesc, să ascult muzică și să dorm. Nu, nu să scriu. Și nici să mă gândesc la mine.
Multă vreme mi-a plăcut să-mi imaginez că sufletul meu e al unui băiat puber, atent la școală, scrutând lumea, cuminte și singuratic. Și chiar cred că există o parte așa în continuare. Doar că nu e singura și nici definitivă.
Încă nu mi-am revenit din surpriza că viața adultă poate însemna și momente de grație, nu doar închistare și moarte.
Dacă ți-a plăcut acest material, citește și un scurtcircuit cu poetul Dan Coman.