TUDOR GIURGIU

Regizor, producător, 49, Cluj

Nu știe nici el cum, dar le face pe toate: regizează, produce, propune proiecte de lege, prezidează un festival de film și coordonează o gală. Printre picături, joacă tenis, își crește băieții și visează să plece în jurul lumii. De vorbă cu un ardelean calm, care a deprins de la bucureșteni talentul de a se mișca fâșneț într-o mie de lumi.

Fotografie de Alex Gâlmeanu

La 14 ani, credeam că o să ajung medic sau comentator sportiv. Fotbalul a fost și a rămas o mare pasiune. Dar de jucat n-am jucat niciodată, eram o cizmă.

Mă enervez rar și doar din lucruri care mi se par simple și evidente, în legătură cu care am avut grijă să avertizez din timp. 

Cred că semăn cu Băsescu. Mă mufez uneori la energia unor momente cataclismice și mă pun imediat în viteză. Am nevoie de adrenalină, nu funcționez bine pe timp de pace. 

Dacă pierdeam un deadline acum 15 ani, era ceva îngrozitor. Acum, nu mai fac din asta o tragedie. Mai pot sta și liniștit la un vin bun, nu e totul dramă națională.

În copilărie, eram mereu dat exemplu: “Ce bine e educat Tudor!” A trebuit să ajung la București, să dau de lumea boemă, de beții și de plecările în Șarpele Roșu, ca să scap de imaginea asta.

N-am dormit niciodată într-o rulotă, dar mi-ar plăcea să încerc o dată în viață. Din păcate, limitele mele de confort sunt reale. Nu știu dacă le pot depăși.

Cred că în fiecare din noi există o parte care tânjește, în ascuns, să aibă experiența de viață a celuilalt.

Ce înseamnă pentru mine aventura? Toate lucrurile la care mă uit cu jind și știu că n-o să pot să le fac niciodată: să sar cu parașuta, să fac bungee-jumping, să mă dau cu motorul. Oricât m-aș încuraja singur, nu pot trece peste niște frici care sunt în mine.

Am fost și sunt un tip fundamental cuminte. N-am ce să mai fac acum.

În profesie, a fost mereu invers. De fiecare dată când cineva mi-a zis “Nu te băga, nu face asta!”, am făcut!

Am văzut „E.T.” al lui Spielberg într-un subsol oribil, pe vremea lui Ceaușescu. Mi s-a părut hipnotic la nivel de storytelling. Și apoi, am văzut la Cinematecă „Cuțitul în apă”, al lui Polanski. Am înțeles brusc ce lumi fascinante poate crea un regizor. Și mi-am zis: de ce nu?

Vreau să spun povești și să fac filme. Cu cât mă apropii mai tare de 50, cu atât e mai mare teama că nu apuc să spun toate poveștile pe care aș vrea să le spun. 

Kubrik m-a marcat enorm. L-am descoperit târziu, dar e unul din regizorii pe care îi admir în continuare. Are o versatilitate din care mi-aș dori măcar o zecime.

Dacă un text, fie el roman sau scenariu, mă entuziasmează într-atât încât să-mi nască o poftă aprigă de moment, să mă facă să spun chiar atunci “Vreau!”, o să fac tot posibilul să-l transform în film.

Superputerea regizorului? Persuasiune, empatie, perseverență, psihologie, provocare, reziliență. E cu de toate, n-ai de ales. 

Filmele mele trag cu ochiul mai mult către public decât către critici. Am lipici la oameni, filmele mele seamănă și ele cu mine.

Dacă aș avea timp și melodia m-ar rupe în două, aș mai face și azi un videoclip.

Primul meu lungmetraj e montat ca un clip.

Alegerea unui actor e un proces la care mă gândesc ca la o călătorie pe care o facem împreună. Îmi place să descopăr lucruri cu oamenii cu care filmez, poate au vulnerabilități, poate sunt frământați de ceva, poate au lucruri nerezolvate.

E o iluzie să crezi că tu, ca regizor, faci filmul. Filmul e o sumă a tuturor energiilor care vin de la actori, de la cameramani, de la costumieri, de la cei care trag de cabluri… E operă colectivă.

Când nu fac film multă vreme, mă copleșește sentimentul de teamă că n-o să mai știu să mai fac. De fiecare dată, o iau de la capăt ca prima oară.

Festivalul de Film Transilvania a fost pariul unor oameni care s-au adunat ciorchine în jurul meu acum două decenii și care, cu entuziasm, au zis “Hai să facem ce zice nebunul!” Din fericire, ne-a ieșit!

Guilty pleasures? Să mă uit la tenis, să joc tenis, să călătoresc. Ador călătoriile lungi cu avionul. E singurul moment în care știu că telefonul nu sună, internetul nu merge, pot citi sau face ce vreau eu.

Slavă Cerului că sunt tată de băieți, nu de fete. Cu băieții te conectezi altfel, pe bărbăție. Cu fetele mi-ar fi mult mai greu.

Un prieten actor a văzut “Parking” și mi-a zis: “Măi, Tudor, tu de fapt ești sensibil și sufletist!” Da, cred că se ascunde în mine un romantic naiv și desuet. Mă mai apucă uneori și-i iau flori Andreei (Vasile n.r.), așa, fără motiv!

La “Podurile din Madison County” am plâns, aveam batista udă. Noroc că n-am fost singurul, au mai plâns și alții. 

Sunt un romantic bine temperat. Mă mai și țin uneori.

Scroll to Top