ION VIANU

„Faptul că moartea e o valoare e una din puținele certitudini pe care le-am dobândit”

E dimineață în Morges, pe malul Lacului Geneva. În biroul lui înțesat cu sute de cărți, scriitorul Ion Vianu așteaptă în spatele ecranului de computer apelul pe skype. La 87 de ani, fiul marelui estetician Tudor Vianu mă întâmpină cu curiozitate și bunăvoință, dar și cu ascuțimea inteligenței, cu așezarea celui care a văzut multe la viața lui și cu limpezimea celui care le-a înțeles. De vorbă cu autorul multi-premiatului „Amor Intellectualis”, unul din ultimii descendenți ai unei aristocrații veritabile, care și-a dedicat viața medicinii, doar pentru a se întoarce în cele din urmă la scris.

Interviu de Dia Radu

Fotografie de Dănuț Cristișor

-A-ți povesti viața e un act ordonator. Cu atât mai mult, cred, pentru un scriitor sau pentru cineva căruia psihanaliza nu-i e străină. Domnule Vianu, care e prima dvs. amintire?

-Cea mai veche amintire a mea e o amintire despre moarte. Aveam doi ani, iar tatăl meu s-a aplecat spre mine și mi-a spus, cu tonul cu care vorbești unui copil: „Uite, el e Alecu!” La scurt timp, Alecu, fratele tatălui meu, a murit de o septicemie. Iar eu, fără să știu nimic, mi-am amintit odată și am întrebat: „Unde e Alecu?” Tata nu a fost în stare să spună nimic. Mama a răspuns cu un ton înăbușit: „Alecu a murit”. Am intrat deci în această viață cu o întâmplare legată de moarte, de descoperirea limitelor. Mai târziu, i-am spus mamei: „Dacă toți oamenii mor, înseamnă că și eu voi muri.” Dar ea mi-a dat foarte multă încredere: „Dragul meu, asta e așa de departe, că e ca și cum n-ar fi”. Mi-a deschis o perspectivă a unei ”finitudini infinite”. Astăzi, la 88 de ani, nu mă mai simt deloc în aceeași situație.

Ce se așază diferit în dvs. la vârsta asta?

-Există un punct, un moment în care simți că ai făcut toate experiențele posibile,  turul complet al existenței. Ce s-a așezat diferit în mine este sentimentul acesta că am parcurs esențialul, că sunt 100% disponibil să părăsesc această viață. Dar gândul ăsta nu e nici pe departe apăsător. Cu excepția unor suferințe fizice, îmi oferă mai degrabă seninătate și un mare interes pentru spectacolul lumii. E o disponibilitate între a trăi și a nu mai trăi. Mă interesează tot ce se petrece, dar îmi dau seama că lucrurile vor continua să existe și fără mine.

Simțiți mai multă libertate sau mai multă teamă la vârsta asta?

-Teama am înfrânt-o cu trecerea timpului. Deși nu pot spune ce se va întâmpla în momentul în care moartea va bate la ușă. Sunt foarte multe perechi de soți care nu vorbesc de eventualitatea morții niciodată, ca și cum pentru ei n-ar exista. Ca și cum ar fi ceva indiscret. Soția mea și cu mine nu facem parte dintre ei. Să privești moartea în ochi o dezbracă de multe puteri. Dar asta presupune o anumită gimnastică metafizică. Mă găsesc în situația în care sunt unul dintre cei mai bătrâni oameni pe care i-am cunoscut. Pe vremea mea, oamenii nu trăiau atât. În orice caz, faptul că moartea e o valoare e una din puținele certitudini pe care le-am dobândit până la vârsta aceasta.

-La ce vă gândiți când spuneți asta?

-Să ne închipuim că nu am  muri niciodată. E o certitudine că o asemenea eventualitate ne-ar arunca în disperare, într-o angoasă cumplită a multiplelor și infinitelor posibilități. În infinit nu poți construi nimic. Ai nevoie de limite ca să te poți desăvârși. Doar finitudinea vieții creează condițiile ca noi să ne autodepășim.

Prin urmare, avem nevoie de moarte, ca să putem trăi. Iată-vă în postura fericită în care nu doar că ați făcut turul complet al existenței, dar ați reușit și să dați seamă de această călătorie în scris. Cărțile dvs. stau mărturie.

-În filmul lui Tarkovski, marele pictor de icoane al Renașterii, Rubliov, toată tinerețea lui el trăiește și numai atât. Călătorește, iubește, merge la război. Nu începe să picteze decât atunci când simte că viața s-a acumulat, iar experiențele vieții s-au desfășurat în plenitudinea lor. Când am văzut prima oară „Andrei Rubliov” (care a și rămas filmul meu favorit), mi-am zis: „Așa ar trebui să fac și eu. N-o să scriu până nu voi ști ceva despre viață”.

Și așa ați și făcut, nu ați scris decât după 40 de ani. Nu m-am gândit că a fost o strategie.

-Cel mai mult am scris după vârsta de 60 de ani. Adevărul e că meseria de medic psihiatru este extrem de absorbantă, nu mi-a lăsat timp de scris. La un moment dat însă, s-a acumulat o cantitate atât de mare de viață, de experiență, că se cerea spusă. Eu am dat dovadă de o mare creativitate într-o perioadă foarte scurtă. Mult din ce am scris am scris într-un număr limitat de ani, poate zece.

-E o tristețe de fond care străbate aproape fiecare volum pe care l-ați semnat, fie el de memorialistică sau de interviuri. De unde gena asta a melancoliei, domnule Vianu?

-Din familie. Am o dublă ereditate depresivă. Tata era fără îndoială un mare melancolic. Dar melancolia lui era împletită cu momente de exuberanță, cu ieșiri de-a dreptul copilărești, cu bucurie de viață. Pe cealaltă latură a familiei, doctorul Irimescu, bunicul meu, cel care a întemeiat știința ftiziologiei în România, după zece ani de medicină la Paris, era și el un mare depresiv care a avut ani în care nu a putut lucra. Am deci o ereditate încărcată. Dar am învățat în timp să port haina asta a melancoliei…

Și nu vă strânge la încheieturi?

-În formele ei cele mai acute, o simt ca pe o durere fizică. Alteori, rămâne un sentiment vag, ceea ce Victor Hugo definea ca „bucuria de-a fi trist”. E ceva malefic-plăcut în felul în care observi implacabila trecere a timpului. Cu cât trecutul se îndepărtează, cu atât amintirile se încarcă de și mai multă melancolică poezie.

-Reușește scrisul să îmblânzească trecerea timpului?

-Când ești tânăr, scrisul are în el ceva mortifer. E foarte multă moarte în scris. În loc să trăiești, să iubești, să călătorești, să adori natura și oamenii, îți omori timpul înnegrind hârtia. Cu totul altfel stau lucrurile când ești în vârstă, când, oricum, nu mai poți să faci o groază de lucruri. Scrisul, literatura, concentrarea asupra propriei tale vieți, asupra propriei tale existențe, pentru a-i găsi șirul și coerența, pot da celui în vârstă o forță vivifiantă. Când revizitezi trecutul prin scris, ceea ce ieri părea haotic și parcurs de dureri se așază într-o lumină mai senină. Dar scrisul nu te vindecă de melancolie, ci mai degrabă o hrănește. 

Domnule Vianu, v-a făcut înaintarea în vârstă să priviți diferit și propria genealogie? Cum vă gândiți azi la tatăl dvs., Tudor Vianu?

-Îmi amintesc de răscoala legionară din iarna lui 1941, locuiam în Piața Dorobanți. Era acolo un scuar ocupat de legionari, făcuseră foc, încercau să se încălzească la el, în timp ce puștile stăteau stivuite. Tata a avut ideea să ne plimbăm în jurul acestui scuar, un loc al groazei, se auzeau focuri de armă. Dar felul în care mă ținea de mână în clipa aceea făcea să treacă prin mine un curent care îmi dădea încredere. Eram cu el și știam că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Sentimentul acela este încă foarte prezent. Cum e și el însuși, tata, tot mai prezent în amintirile mele. Tata era un educator prin definiție, un om căruia îi făcea o reală plăcere să-i învețe pe tineri. A fost vocația lui cea mai puternică, de aceea nici n-a părăsit țara în 1947, când ar fi avut ocazia. Nu s-ar fi putut imagina altfel decât profesor. Eu însumi am fost, poate?, elevul lui favorit. Pe canapeaua verde ne așezam în fiecare seară și vorbeam până târziu istorie, filosofie, literatură. Acolo mi l-a explicat cu o limpezime uluitoare pe Kant. Uneori vorbeam și lucruri mai lumești, din tinerețea lui, despre România dinaintea Primului Război Mondial. Tata avea în anii maturității sale un extraordinar ascendent asupra tinerilor, care se năștea nu doar din aura lui intelectuală, ci și dintr-un farmec greu de descris. Cred, pe de altă parte, că nu era lipsit de vanitate și că onorurile îi făceau bine. E un lucru pe care l-am descoperit târziu, dar pot să-l gândesc și să-l afirm acum.

-Pare că tata a venit cu canapeaua verde, iar mama cu inițierea în psihanaliză. Povesteați, într-unul din volume, că ea este cea care, în copilărie, într-un moment în care vă plângeați că sunteți trist, v-a propus să vă treceți în revistă gândurile, ca să găsiți și cauza acestei tristeți.

-Așa e. Mama a fost, într-un fel, prima mea psihanalistă. M-a învățat să-mi ascult tristețea. Dar tot ea mi-a spus, cu un soi de agresivitate chiar, când i-am zis, odată, pe la zece ani, că mă plictisesc: „un om inteligent nu se plictisește niciodată”. M-a mandatat, într-un fel, să pornesc într-o căutare neîncetată. Speram să scap de această amorțeală, să găsesc trăiri de o anumită intensitate. Nu-mi puteam imagina că certitudinea de care vorbește Pascal, aceea care îl face să tremure de bucurie, ar putea fi altfel decât intensă.

Și ce ați găsit în căutarea dvs.? E cineva acolo, în cerul dvs., sau e gol?

-Dumnezeirea a rămas la mine într-o etapă latentă, necrescută, în ciuda vârstei și timpului consacrat Ei. În volumul meu „Frumusețea va mântui lumea”, am rezumat asta în eseul „Un sceptic nemângâiat”. Nu mă pot despărți de acest scepticism în ce privește credința, dar trăiesc în același timp regretul profund de a nu-l fi găsit pe Dumnezeu în deplinătatea Lui. Și nu mi-a rămas mult timp. De căutat, l-am căutat însă cu asiduitate. Am fost foarte interesat de istoria religiilor, de creștinism, de iudaism, de filosofie. Și totuși, singurul loc în care mă simt într-un spațiu sacru și nu într-un muzeu este o biserică ortodoxă. Icoanele, lumina slab filtrată prin ferestrele mici, oamenii care se roagă – acolo totul mă mișcă. Totul.

L-ați menționat mai înainte pe Blaise Pascal. Cum de nu ați îmbrățișat celebrul lui pariu?

-Pariul lui Pascal mi se pare un sofism. Am citit foarte multe texte filosofice care îl comentau, dar niciunul nu m-a convins. “Dacă Dumnezeu nu există, dar tu trăiești ca și cum ar exista, nu pierzi nimic. Dar dacă El există, câștigi pentru totdeauna o eternitate în Rai.” Mi se pare și azi de un mare oportunism! Sunt pline bisericile de oameni care, fără să fi auzit de el, au făcut pariul lui Pascal.

-Poate că tocmai cerebralitatea, luciditatea dvs. excesivă, în care v-ați înfășurat ca într-o mantie, au fost o piedică înspre trăirea religioasă.

-E adevărat că mi-am reproșat adesea și am regretat la bătrânețe că am fost prea intelectuali, eu și prietenii mei. Eram un cerc de orășeni, cufundați în cărți și plutind în idei. Trăiam departe de lumea adevărată, parcă un clopot de sticlă se ridica între viață și noi. Îmi plac oamenii care cunosc natura profund, care în orice fir de iarbă găsesc o lume, o emoție, un sens. Noi nu eram așa. Cred că ăsta e și motivul pentru care am mers la medicină după doi ani de filologie clasică, de studiat greacă și latină. Am simțit la un moment dat că toată această existență livrescă, printre autori antici, mă oprimă, mă apasă. Că am nevoie de suflu vital. Medicina a fost o excelentă școală de realism. Medicina te obligă să-ți înfrângi scârba, sila, te pune față în față cu realitatea. Și cu suferința, care e miezul însuși al realității. Medicina mi-a redefinit și sentimentul datoriei, care a încetat să mai fie un concept pur moral și a devenit un concept operativ, de viață.

-Totuși, ați ales din medicină psihiatria, latura ei cea mai puțin concretă.

-Am fost pasionat de medicină și aș fi putut să fac orice specialitate, dar am preferat să merg spre ceea ce mi se părea mai greu, mai obscur. Mi se părea că înfrângerea a ce este mai dificil îmi va aduce libertatea. În psihiatrie te confrunți cu niște realități pe care nu le cunoști. Cu timpul, m-am resemnat cu faptul că însăși cunoașterea psihicului e o cunoaștere empirică. Cunoști atât cât poți cunoaște. Oricâte descoperiri neurologice s-ar face, ele nu vor duce la înțelegerea fenomenelor psihice, le vor face doar explicabile.

Mai au loc și emoțiile în viața unui psihiatru, domnule Vianu? Vă mai dați voie să și simțiți, cu garda asta analitică mereu activă?

-Intelectualizarea excesivă a fost o trăsătură a tinereții mele. Dar am recuperat mai târziu. De pildă, m-am bucurat enorm când s-au născut nepoții mei, m-am bucurat ca de un succes personal, de parcă eu aș fi făcut ceva pentru asta. Am fost și sunt un bunic foarte atent, îngrijorat și pasionat. Este acum, târziu, o parte importantă a vieții mele, mi-a dat un impuls de viață exact când aveam mai mare nevoie.

Stăm de ceva vreme de povești. Și totuși, nu vă simt prea vorbăreț, mai degrabă concis. E asta o rămășiță a anilor de psihiatrie?

-Încerc să mă concentrez, să nu mă risipesc în cuvinte multe. Când frecventam des psihiatrii, m-a marcat faptul că ei uită adeseori să vorbească. Mergi la un cocktail și ai viziunea halucinantă a unor oameni plimbându-se tăcut cu un pahar de vin în mână, ca niște atomi într-o mișcare aleatorie. Psihiatrii nu vorbesc, ascultă, iar tăcerea lor se transformă într-o maladie profesională. Eu în societate am fost destul de vorbăreț. Acum, trăiesc însă printre oameni bătrâni. Ce mă face să tac e pretenția unora de a fi găsit adevărul. Atunci, prefer să mă retrag în tăcerea mea.

-După patru decenii petrecute în România, ați emigrat în Elveția. Ați revenit apoi în țară pentru aproape un deceniu. Acum, iată-vă din nou în biroul dvs. din Morges. Cum se trăiește între două țări? 

-Ceea ce devine obsesional și apăsător când ești emigrant e chiar țara pe care ai părăsit-o, care este prezentă în fiecare clipă în mintea ta. Am o existență dublă, trăiesc în două țări în paralel. Și asta e obositor. Dar e și dezamăgitor uneori, când revii pe meleagurile tale și nu găsești ce ți-ai dori. Unii cedează psihic. Știu oameni care trăiesc în Elveția cu televizorul deschis pe Realitatea non-stop. Eu am fost scutit de această gravă toxicomanie. Dar țin să fiu informat, citesc presa pe internet și sunt la curent cu tristele avataruri ale politicii. Lucru care mă și deprimă, fiindcă în România statul nu-și face datoria, iar conducerea e plină de oameni pentru care politica nu e scop în sine, ci mijloc de îmbogățire. Și totuși, revin mereu, pentru că oamenii (unii) sunt simpatici, pentru că natura e de o frumusețe extraordinară, pentru că vitalitatea capitalei îmi face bine, pentru că am revăzut Iașiul și l-am găsit splendid și renovat. Trăiesc cu această fisură, cu această ruptură. Am o mare plăcere să fiu în România, deși nu mi-e neapărat dor de ea.

A devenit Elveția măcar pe jumătate acasă?

-O țară de împrumut, chiar dacă te-a acceptat generos, nu devine niciodată acasă. Sentimentul acela inconfundabil de a fi acasă l-am pierdut. Stau în acest oraș mic, Morges, între Geneva și Lausanne, pe malul lacului. Și mă simt bine aici, doar că îmi plăcea să evadez din când în când. Acum, din cauza faptului că mă deplasez greu, nu mai pot voiaja. Mobilitatea mea se reduce la câteva străzi în jurul casei, unde de două ori pe zi fac ieșiri.

Emigrant în țara lui Rousseau! Se potrivește spiritul auster al elvețienilor cu firea dvs.?

-Nu, nu se potrivește dar mă calmează. Îmi face plăcere să stau de vorbă cu oamenii de aici, chiar dacă nu avem neapărat afinități. Tumultul, nevroza românească sunt mai aproape de firea mea. În haosul bucureștean simt că mă regăsesc. Mă regăsesc și în același timp sufăr. 

-M-aș întoarce, în finalul acestui interviu, la ce spuneați, la faptul că vă gândiți tot mai mult la tatăl dvs. în ultima vreme. Dacă ați avea ocazia să-i adresați o singură întrebare, ce ați alege să-i spuneți?

-Ah, l-aș întreba unde este. Asta ar rezolva căutarea mea de-o viață. Dacă pot să-i vorbesc, înseamnă că e undeva. Dar unde?

  • Dacă v-a plăcut acest material, vă aștept pe pagina de facebook Divanul Imaginar.

(interviu realizat în parteneriat cu Suplimentul de Cultură)

Scroll to Top