Dan COMAN

Scriitor, 46, Bistrița

Citește mult, joacă fotbal, mănâncă ciocolată și visează la un text limpede, nesfârșit. Dimineața, când soarele răsare albăstrui din ecranul lui de computer, îmblânzește scrisul cu țigara dintâi. Este prieten, tată, soț, profesor, dar, înainte de toate, un mare poet. Locuiește la „Bistritz, deasupra mării”. Din apartamentul lui curge-un râu de „cafia”.

Fotografie de Umar Timol

„Dimineață”. Rostesc cuvântul ăsta și mă luminez cu totul.  

La prima cafea a zilei, fumul țigării începe să se strecoare printre lucruri și să le dea contur. Viața e suportabilă. La a doua cafea, realitatea nu mai are răbdare. Devine un animal de companie sensibil și foarte pretențios. La a patra cafea, începe să obosească și  să-și modifice tot mai repede forma. Abia când devine de nerecunoscut, deschid și eu caietul si mă apuc de scris. 

Tindersticks – We are dreamers! Dacă aș putea asculta pe repeat o melodie, asta ar fi.

Mereu mă surprinde acuitatea cu care o grămadă dintre poeții faimoși ai lumii au scris și scriu despre viața mea. Poezia e și felul în care reușești să ajungi la tine, dar prin ceilalți. 

În copilărie, nimeni nu discuta cu mine nimic. Tot ce am învățat și descoperit despre viață am învățat și descoperit singur. Sunt un răsfățat.

Când am plecat din Gersa, unde m-am născut, am luat cu mine și mirosul de soc, mirosul de iarbă proaspăt cosită și nesfârșitele zile de vară în care umblam singur, fără nicio țintă, absolut fericit. 

Cărțile m-au ajutat. Datorită lor, mi-am făcut prieteni. M-am bucurat de cititori inteligenți. Am fost la festivaluri și am avut rezidențe. Am văzut lumea. M-am întors în Ithaca. Am recucerit o femeie.

Iarna e madlena mea. Bucuria scrisului e totdeauna mai intensă când începe să ningă.

De la etajul meu din Bistritz, lumea se vede subțire și fermă ca o foiță de argint, dimineața. Ca o jumătate de plăcintă uleioasă, la prânz. Ca o cameră neaerisită, seara. Ca un ponton căruia nu i se vede capătul, noaptea.

Mă scot din minți căldura verii, parcurile pline de oameni, deadline-urile și lentoarea fotbaliștilor din Națională. 

Ceea ce te face cu adevărat poet sunt doar poemele pe care le scrii. Pot să repet asta. Oricând.

Sunt creștin ortodox practicant, dar Dumnezeu n-are nicio treabă cu ce scrii. Nici nu te ajută, nici nu te încurcă în niciun fel.

Luciditatea? M-am obișnuit cu ea.  E ceva consistent și dur, care ține spatele drept și alungă somnul ori de câte ori trebuie să păzesc merele de aur.

Cu vârsta, conflictul ăsta dintre minte și inimă s-a intensificat. Când aleg, mi se pare mereu că o fac bine. Când mă uit înapoi, aproape mereu alegerea a fost în defavoarea mea. 

Sunt un tată simpatic și enervant. Uneori, prea rigid și cicălitor, alteori, prea expansiv și excentric.  

Dacă beau, devin muuuuult prea volubil. Serios.

Scrisul bruschează, violentează limbajul. E mult mai ușor să transmiți prin absență, decât prin prezența unui cuvânt.

N-am fost niciodată un singuratic. Nu-mi place singurătatea decât atunci când scriu.

Poezia e una din puținele plăceri după care nu mă simt vinovat. E o plăcere pe care n-am niciodată răbdare să o aștept, așa că încerc de fiecare dată să o provoc.  

Ca să fie în siguranță, dragostea trebuie învelită bine de tot în cafia. La început, într-un strat scurt de espresso, apoi într-unul de ness cu mult lapte rece, abia la urmă într-un strat gros de cafea la ibric.

Uite trei lucruri cu totul și cu totul irezistibile: diminețile, cafiaua și sexul!

Îmi plac dulciurile enooorm. Dacă vrei să mă îmblânzești, dă-mi bomboane Bucuria. Textura, gustul și numele lor sunt capcane perfecte. Eu, unul, nu le pot rezista.

Nu, n-aș zice despre Ghinga că e nemiloasă. Cred mai degrabă că-i necesară. Și, ca toate ființele necesare, e de neîmblânzit.

Mi-am forat și îngroșat obsesiile, până m-am săturat eu însumi de ele. Aș da orice să pot scrie ceva cu adevărat luminos și frumos.

De ce e atât de greu să scrii despre fericire? Gândește-te la prima propoziție din Anna Karenina: „Toate familiile fericite sunt la fel. Fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei.” 

Mi-ar plăcea să fiu bărbatul din Culoarea aceea, povestirea lui Jon McGregor. Dragostea și împăcarea în gesturi simple și generoase, făcute natural, la mijlocul zilei.

Dacă totuși supraviețuiesc și par cât de cât frecventabil, asta se datorează numai și numai poeziei.

  • Dacă v-a plăcut acest material, vă aștept pe pagina de facebook Divanul Imaginar.
Scroll to Top