„Ani de zile am trăit cu senzația că, dacă un bărbat e interesat de mine, înseamnă că vrea să-mi facă rău”
Când Gabriel Matzneff, marele scriitor francez, laureat al Premiului Renaudot, o întâlnește pentru prima oară pe Vanessa Springora, ea are 14 ani. El, aproape 50. Câteva săptămâni mai târziu, se lansează într-o relație ilicită și abuzivă, care pe ea o izolează de familie și prieteni și ale cărei urmări psihologice se fac simțite și azi. Vanessa Springora e doar una dintr-un șir nenumărat de victime ale unui scriitor pedofil care, o dată ce le seduce, le fixează pentru eternitate și în cărțile lui. E însă prima care reușește, la o distanță de trei decenii, să găsească o reparație simbolică, punând toată această poveste într-un volum. „Consimțământul”, tulburătoarea ei mărturie publicată și la noi de Editura Polirom, s-a tradus deja în 30 de limbi și a bulversat anul trecut lumea literară din Hexagon. Putem vorbi de consimțământ la delicata vârstă de 14 ani? Și-a făcut intelectualitatea franceză mea culpa după ce ani de zile a publicat, premiat și promovat un pedofil? A legitimat sau nu Emil Cioran, părintele spiritual al lui Matzneff, un abuz? Editoare de carte și, până nu demult, director general al Editurii Julliard, Vanessa Springora a fost recompensată recent cu Premiul Jean-Jacques Rousseau pentru autobiografie și cu Marele Premiu al Cititorilor Elle.
Fotografie:Polirom/JFPAGA
-Vanessa, vă propun să pornim chiar pe firul întâmplărilor, pe firul cărții dvs. Cum ați ajuns să-l întâlniți pe scriitorul Gabriel Matzneff?
-L-am cunoscut prin intermediul mamei mele, care lucra într-o editură. Tot datorită ei, i-am cunoscut și pe Umberto Eco, pe Gabriel Garca Márquez și pe alții la fel de mari. La parterul clădirii în care locuiam, aveau sediul mai multe edituri. Seara, acolo aveau loc cocktailuri la care participau scriitorii, uneori adevărate petreceri care se întindeau până târziu în noapte. Mă învârteam deci de mică printre toți acești autori. Eram fascinată de reputația lor, de celebritatea lor, sensibilă la ideea de literatură, îndrăgostită de ei, așa cum prietenele mele de aceeași vârstă erau îndrăgostite de actori sau de cântăreți. La o cină la care mama m-a luat cu ea într-o seară, l-am cunoscut și pe Gabriel Matzneff, un scriitor cult, cu simțul umorului, foarte impunător, care părea că știe foarte bine să-și seducă interlocutorii. Și care în plus avea ochi doar pentru mine. Era prima oară când un adult din cercul mamei mele își cobora privirea asupra mea, interesat cu adevărat de mine și de ce fac eu. Până atunci, pentru prietenii scriitori ai mamei mele, nu eram decât o fetiță care alerga între mese, care se juca cu jucăriile într-un colț al camerei și care adormea cu o carte în brațe, în timp ce discuțiile continuau. De aici a pornit totul, din faptul că, în dorința mea de a găsi iubire și validare, de a găsi o recunoaștere a existenței mele, pentru că eram un copil crescut fără tată, am confundat privirea lui încărcată de dorință cu o privire paternă.
– Cărțile scriitorului Gabriel Matzneff sunt destul de explicite în ce privește pedofilia. Cum se face că mama dvs. nu și-a dat seama la timp de pericolul care o pândește pe fiica ei?
-Opera lui Gabriel Matzneff e împărțită în două. O parte e reprezentată de ficțiune. Cealaltă, clădită mai ales pe jurnalele intime, din care a publicat la Gallimard peste zece volume, este foarte autobiografică. Acolo își povestește la persoana întâi, cu lux de amănunte, călătoriile la Manila, în Filipine, unde plătea băieței și fetițe de 9-10 ani ca să-i aducă în patul lui. Știu că mama îi citise romanele, dar nu cred că îi citise și jurnalele. Dar, chiar și fără să le fi citit, reputația lui Matzneff era cunoscută în lumea literară, lumea știa exact cine e și ce face. În 1974, publicase „Les moins de seize ans”/ „Cei sub șaisprezece ani”, o scriere foarte scurtă, adevărat manual de utilizare pentru un pedofil și, în același timp, o încercare de justificare a gusturilor lui sexuale, pornind de la istoria antică greco-latină. În paginile ei, afirmă că există bărbați, există femei și există “cel de-al treilea sex”, cei mai mici de 16 ani. Nici că se putea ceva mai explicit. Ca să revin însă la întrebare, mama era o femeie foarte tânără, nu foarte structurată intelectual, făcuse niște studii, dar ajunsese în mediul editorial destul de întâmplător. Cum venea însă dintr-un mediu simplu, fără legătură cu lumea artistică, purta cu ea un anumit complex de clasă socială, care o făcea foarte influențabilă. Cred că era ea însăși fascinată de toată această lume în care pătrunsese. Cred că pentru ea prezența lui Matzneff și faptul că fiica ei umbla cu un mare scriitor erau o modalitate de a se integra în această lume. De altfel, a încercat să mă îndepărteze de el, dar a renunțat foarte repede și a acceptat povestea noastră ca singura modalitate de a păstra o legătură cu mine.
-Ați iertat-o pe mama dvs. pentru faptul că nu v-a salvat la timp, Vanessa Springora?
-Da, scrierea acestei cărți mi-a permis să o iert cu adevărat. După ce a apărut cartea, a citit-o și ceva s-a schimbat profund în ea. Am simțit că s-a prăbușit zidul dintre noi, că a înțeles în sfârșit ceea ce am trăit. A înțeles și că ea era adultul la vremea aceea, că ea ar fi trebuit să acționeze într-un anumit fel, ca să împiedice această poveste să aibă loc. Lansarea cărții în Franța a fost un moment destul de violent pentru ea, și-a atras multe insulte. Dar a fost curajoasă. A putut în sfârșit să-și ceară iertare. De atunci, e mult mai simplu să stăm de vorbă.
***
-Cu atât mai greu trebuie să fi fost pentru mama dvs. să înțeleagă ce trăiți, cu cât întreaga societate a vremii părea extrem de permisivă cu asemenea fapte. În 1977, o petiție formulată de Gabriel Matzneff, care cerea dezincriminarea relațiilor sexuale între adulți și minori, a fost semnată de majoritatea intelectualității franceze de stânga. Cum vă explicați că a beneficiat de sprijinul atâtor nume bune?
– În primul rând, niciunul dintre semnatari nu a știut la vremea aceea că Gabriel Matzneff este autorul petiției. El a dezvăluit lucrul acesta abia în 2013, după ce a luat Premiul Renaudot. La mijloc a fost o incredibilă manipulare. Deși această petiție susține clar cauza pedofiliei, cei care au semnat-o au semnat-o pentru cauze diferite, apărându-și fiecare propriul interes. Françoise Dolto, de pildă, marea psihanalistă, își sprijinea propria teorie conform căreia copilul nu e doar obiectul dorinței părinților, ci și subiect al dorinței, că are propriul său libido, o dorință care poate fi îndreptată către un adult. Roland Barthes, figură extrem de pregnantă în epocă, era și el într-o configurație aparte, fiind homosexual. La vremea aceea, vârsta consimțământului sexual la minori era de 15 ani, dar pentru tinerii homosexuali era de 18 ani. Un homosexual care ieșea cu un băiat de 17 ani risca o pedeapsă dublă, nu doar pentru „delict împotriva naturii”, ci și pentru corupere de minori. Roland Barthes și André Gide susțineau, de altfel, teoria conform căreia e nevoie mereu de un adult care să inițieze și să reveleze băiatului propria sa homosexualitate. Apoi, desigur, Simone de Beauvoir, care atunci era deja destul de în vârstă, susținea cauzele feministe. În generația ei, vârsta matrimonială era stabilită la 21 de ani. Multe fete tinere care voiau să scape de constrângerile religioase sau de atmosfera de extremă dreapta din familie, fugeau pur și simplu cu un om mai în vârstă decât ele, care își permitea să le întrețină. E important de înțeles că în epocă pedofilia nu a fost niciodată susținută în mod oficial. Dacă ar fi știut că în spatele acestei petiții e Matzneff, cei mai mulți nu ar mai fi semnat-o.
-O situație la fel de ambiguă avem și în cazul lui Emil Cioran, care nu a semnat această petiție, dar care pare să fi apărat totuși cauza lui Matzneff, cel puțin așa reiese din cartea dvs. Cum l-ați cunoscut pe Cioran?
– Avea o relație foarte strânsă cu Gabriel Matzneff, aproape filială. Matzneff îl considera mentorul lui intelectual, dar și tată. Am cinat de mai multe ori cu el și cu partenera lui, Simone Boué, la ei acasă, și am fost de fiecare dată surprinsă de aerul mic burghez caricatural pe care îl emana acest cuplu. Imaginea pe care mi-o făcusem despre Cioran din cărți era cu totul diferită. Sigur, la 14 ani nu citisem tot Cioran, dar îi cunoșteam aforismele, iar Matzneff îmi dăduse să citesc multe pasaje din „Despre neajunsul de a te fi născut”. Matzneff însuși scrisese o carte despre suicid, care se numea „Le Défi”/ „Provocarea”.
-De ce spuneți că avea o existență caricaturală? Trăia destul de modest, într-o mansardă…
…să nu exagerăm, nu era o mansardă. Era un apartament de trei camere în Arondismentul 6, în Cartierul Latin, unde sunt imobile destul de vechi, care au adesea aceste foste camere de bone, dar asta nu le împiedică să fie cât se poate de confortabile, să fie apartamente burgheze. Cred că am folosit greșit cuvântul „caricatural”, însă m-a uimit în tot cazul contrastul acesta dintre lucrurile atât de sumbre, atât de negre pe care le scria și faptul că, în realitate, părea bine-dispus și trăia o viață cât se poate de confortabilă și de burgheză, cu o doamnă care se ocupa de el, care îi gătea mâncărurile preferate și îi aducea din când în când ceaiul. Nicidecum imaginea unui scriitor blestemat. Spre deosebire de Matzneff, care toată viața lui a trăit într-o singură cameră, fiindcă nu avea bani și cărțile nu i se vindeau, Cioran lăsa impresia că trăiește mulțumitor din scrisul lui. În plus, partenera lui fusese profesoară, avea și ea un venit.
-M-a surprins nu doar că în cartea dvs. ea apare ca fostă actriță (or, Simone Boué a predat până târziu limba engleză), ci și imaginea de femeie supusă bărbatului de lângă ea.
-Simone Boué chiar fusese actriță. Avusese un început de carieră destul de promițător. Apoi, după ce l-a întâlnit pe Cioran (în 1942 n.red), și-a schimbat traseul la modul vizibil. Când am cunoscut-o, în 1986, era la pensie. În Franța, există o expresie, “cherchez la femme”, un îndemn detectivistic de a căuta în spatele marilor artiști bărbați femeia care îi susține în tăcere. Am cunoscut mulți pictori, regizori, muzicieni din această generație – a părinților celor care au făcut revoluția din mai 68-, în spatele cărora se afla mereu o femeie care era și muză, și casnică, se ocupa de toate, astfel încât bărbatul să se poată dedica întru totul artei lui. Era o caracteristică a vremii. Ca să ne întoarcem însă la ce discutam, e adevărat, discursul pe care mi l-a ținut Cioran a fost extrem de retrograd în ce privește poziția femeii.
-Ați putea relua pe scurt întâmplarea care îl privește pe Cioran, pentru cei care nu au apucat încă să vă citească?
-Sigur. S-a întâmplat după o ceartă extrem de violentă cu Gabriel Matzneff, în care am avut și o tentativă de sinucidere ratată. Am plecat de la el trântind ușa și am rătăcit câteva ore bune prin Paris, într-o stare deplorabilă. Aproape fără să-mi dau seama, m-am trezit la parterul clădirii unde locuia Cioran. Atunci, n-am înțeles exact ce mă dusese acolo. Mai târziu, gândindu-mă, mi-am dat seama că Cioran semăna foarte tare cu bunicul meu matern, care fusese ceh și care murise când eu aveam zece ani. Am decis așadar să urc la el într-un moment de mare disperare. Speram să primesc un sfat, credeam că mă va ajuta să ies din încurcătură, fiindcă nu aveam la cine altcineva să merg. Mama era într-un fel complice, iar prietenii – mă îndepărtasem de toți, fiindcă trăiam cu un bărbat de 50 de ani. Speram să mă înțeleagă și să-mi spună: „Nu-ți face griji, Vanessa, o să-l părăsești, o să fie bine, trebuie să ieși de aici.” Dar s-a întâmplat cu totul altceva. Destul de furios, m-a trimis înapoi la locul meu de muză, explicându-mi cât noroc am că sunt aleasa unui mare scriitor și că trebuie să fac totul ca el să poată crea, mai ales să nu-i tulbur echilibrul emoțional. Rolul meu era să-l ajut pe Matzneff să-și realizeze opera.
-Fără să o zică direct, a legitimat într-un fel pedofilia…
-Dacă ați fost atentă la lectura cărții mele, nu am folosit niciodată cuvântul pedofilie pentru a caracteriza relația mea cu Matzneff. Fac distincția între un copil și un adolescent. S-a dovedit însă că Matzneff e un pedofil. Cum în Franța ar fi intrat în închisoare dacă ar fi avut relații sexuale cu copii, el prefera să o facă în țări de mâna a treia, iar în restul timpului să caute adolescente de 13, 14 ani, care aveau încă o înfățișare copilărească. Nu cred că Cioran, când ne vedea la ei la masă, se gândea „uite o relație de pedofilie”. Dar vârsta consimțământului sexual era stabilită la 15 ani, iar eu aveam doar 14. Era deci o relație ilicită. Matzneff ar fi putut să facă pușcărie. De altfel, a fost de mai multe ori în viața lui denunțat la Brigada de Minori, dar a scăpat de fiecare dată. Putem spune deci că Cioran a legitimat o relație de abuz sexual cu o minoră. Eu, una, îi pot găsi însă o scuză, care ține de mentalitatea epocii lui, când unele fete își părăseau familia foarte devreme să se căsătorească. E și cazul satelor din Transilvania, de unde venea el, unde băieții plecau la muncă devreme în viață, iar fetele se măritau câteodată la 15 ani. De aceea, n-aș vrea să arunc cu acuzații. Nu faptul că s-a arătat insensibil la diferența de vârstă m-a uluit, ci mai degrabă felul în care își reprezenta raportul dintre bărbat și femeie, această supremație a bărbatului artist asupra unei tinere fete, care e acolo ca bărbatului să poată crea. Ajunsesem la el devastată de suferință, în lacrimi. M-a primit cu amabilitate, ce-i drept, dar m-a trimis înapoi acasă zicându-mi: „Liniștiți-vă, Vanessa, nu mai plângeți! Întoarceți-vă la Gabriel și ocupați-vă de el!”
-Și Simone? Poate măcar ea ar fi putut da dovadă de mai multă empatie…
-N-a rostit niciun cuvânt. N-a făcut decât să servească ceaiul și să dea din cap.
***
-Nu folosiți termenul de pedofilie în carte, îl folosiți însă pe cel de iubire. Putem vorbi de o poveste de dragoste între dvs. și Gabriel Matzneff, Vanessa?
-Sunt obligată să spun că da, în măsura în care eu am fost cu adevărat îndrăgostită de el. În cazul lui, cu siguranță nu despre dragoste era vorba. Ceea ce proiecta el pe adolescenți și copii era o dorință bolnavă, patologică. De aceea a și acumulat în timp atât de multe relații. Citindu-i jurnalele, „cărțile interzise”, am înțeles că relația noastră e fără viitor. Din clipa în care corpul meu ar fi început să se transforme, iar eu să devin cu adevărat femeie, ar fi urmat să mă îndepărteze. Formele feminine îl deranjau. Ambiguitatea și suferința au venit din faptul că noi, toate aceste victime ale lui, am trăit relația ca pe o poveste de dragoste, cu sentimente reale, profunde, ca să ne trezim apoi aruncate ca niște șosete vechi, imediat ce nu mai eram consumabile.
-Cum de v-a luat atât de mult, adică trei decenii, să faceți publică povestea aceasta?
-Lucrez de mai bine de 15 ani în domeniul editării de carte, știam exact ce scut de protecție există în jurul lui Matzneff. Nu doar că aș fi avut șanse mici să public o mărturie, dar chiar dacă aș fi reușit, ar fi existat o omertà, un cod al tăcerii în jurul lui. A trebuit să apară mișcări ca #metoo, pentru ca oamenii să fie atenți la astfel de realități. Dincolo de asta însă, e o întrebare pe care mi-am pus-o și eu de foarte multe ori. O explicație e și faptul că, vreme de aproape zece ani după cele întâmplate, nu am reușit să mă consider victimă. Și asta, pentru că îmi dădusem consimțământul.
-Iată un cuvânt sub greutatea căruia ați așezat întreaga dvs. carte.
-Da, titlul acesta poartă în el foarte multă ambiguitate. Pe de-o parte, nu pot nega că mi-am dat consimțământul. Nu am fost constrânsă fizic și nici nu am fost forțată. Pe de altă parte, și asta încerc să arăt în carte, consimțământul trebuie dat în baza unei egalități, a unei simetrii între cele două persoane. Diferența de vârstă, în cazul nostru, făcea ca această egalitate să fie inexistentă.
-Ați declarat că nu credeți prea tare în calitatea terapeutică a scriiturii. Pentru cine ați scris atunci cartea?
-Contrar a ceea ce cred unele persoane din Franța, scopul meu nu a fost să scriu ca să-l trimit pe Matzneff la închisoare. Nici nu aș fi putut după atâția ani, legea nu e retroactivă. Când scriam eu cartea, Matzneff avea 83 de ani, nu mai era de mult un personaj periculos. Am scris însă pentru că îmi doream să inițiez un dialog cu intelectualii acelei generații, ca să înțeleg atitudinea complezentă din jurul lui Matzneff, de ce a fost legitimat de o societate întreagă, de jurnaliștii care îl invitau pe micul ecran, de editorii lui, care au lăsat să fie publicate asemenea cărți, care au servit drept justificări altor pedofili. Am scris-o și pentru că mi-am dorit să existe măcar o contra-mărturie la uriașa operă autobiografică a lui Matzneff. Dar cel mai mult și mai mult am scris-o pentru generația fiului meu, ca să le las celor tineri o unealtă cu care să se protejeze, un avertisment, exact ca în povești, că pe lume există și prădători, căpcăuni care te pot ucide. E ceea ce Matzneff era cât pe ce să facă, în mod indirect, dacă luăm în calcul tentativele mele de sinucidere din adolescență și faptul că, în urma acestei povești, ani de zile am trăit într-o logică de auto-distrugere.
-Ați făcut astăzi pace cu scrisul, Vanessa?
-Mi-a luat mult și regret că am pierdut atât de mult timp, dar cred că m-am împăcat în sfârșit cu literatura. Scriind cartea asta, am putut să-i răspund lui Matzneff pe propriul lui teren, ceea ce a fost foarte eliberator pentru mine. Sunt mândră și de faptul că am putut schimba ceva în societate, că datorită cărții mele și a cărții despre incest a lui Camille Kouchner („La Familia Grande”), chestiunea consimțământului sexual, care a plutit multă vreme în ceață în societatea franceză, a ajuns la o clarificare. Acum avem prin lege pragul de 15 ani, sub care orice act sexual inițiat de un adult, cu consimțământ sau fără, e considerat viol și pedepsit cu 20 de ani de închisoare. Iar lui Matzneff i-au fost retrase de pe piață toate cărțile. Dar cea mai mare dovadă că am făcut pace cu scrisul e faptul că am început un nou proiect de carte. După 15 ani de muncă de editor, săptămâna trecută am renunțat la funcția de directoare a Editurii Julliard. Mi-am aranjat programul în așa fel încât să continui să fiu editor independent, dar să am jumătate din timp pentru scris.
-Încerc să mă pun în pielea cuiva care a trăit ce ați trăit dvs. Ce v-a ajutat să găsiți vindecarea în toți acești ani?
-Nu știu dacă putem cu adevărat să vorbim de vindecare, pentru că, după acest tip de experiență, nu ne vindecăm de fapt niciodată. Dar putem învăța să trăim cu ea. Aici e de fapt diferența. Eu consider că am avut foarte mare noroc că, în urma episodului psihotic pe care l-am avut la 19 ani, m-am trezit spitalizată. Am început atunci un tratament psihanalitic care mi-a permis să-mi reiau studiile abandonate și să mă reintegrez social, după patru ani de rătăciri. Alte fete au avut parte de finaluri mult mai tragice, multe dintre ele s-au sinucis până la urmă, cum am aflat ulterior. Ce e și mai trist e că Matzneff e de un cinism insuportabil. Nicăieri în opera lui nu există vreo remușcare pentru ce a declanșat în viața celor pe care i-a întâlnit. Eu ani de zile am căutat să înțeleg de ce sexualitatea mea e atât de complicată, de ce de atâtea ori eram lipsită de libido, de ce îmi era frică de intimitate, de bărbați. De ce aveam atât de puțină încredere în ceilalți sau în ideea de dragoste. Ani de zile am trăit cu senzația că, dacă un bărbat e interesat de mine, înseamnă că vrea să-mi facă rău. Multă vreme am crezut că nu voi putea fi niciodată fericită. Cei zece ani de psihanaliză mi-au salvat totuși viața. Și, după ani de zile în care am trăit cu sentimentul că și cărțile fuseseră complici, am reușit să mă întorc la literatură și să descopăr latura ei de medicament.
-Știu că e o întrebare destul de personală, dar cum arată viața dvs. acum, Vanessa?
-Am norocul să am de 18 ani alături un bărbat cu care sunt foarte fericită. Nu întâmplător, e… medic. Cred că aveam nevoie în viața mea de o astfel de personalitate, altruistă, îndreptată către ceilalți, pentru că mi-am început viața amoroasă cu un bărbat narcisic, egoist și distructiv, care nu se gândea decât la satisfacerea propriilor lui nevoi. Soțul meu m-a îndemnat și încurajat să scriu această carte. A fost primul meu cititor. Faptul că l-am întâlnit face parte din șansa vieții mele.
Citește un interviu cu Simone Boué. Și un material despre viața necunoscută a lui Emil Cioran. Ține-te la curent cu aparițiile, pe pagina de facebook Divanul Imaginar.