„M-am cocoțat pe boală ca pe-o statuie”
S-a spus despre poezia ei că e radicală, feministă și incomodă, că fascinează și seduce deopotrivă. Cristalizate ca un manifest dureros împotriva unei societăți injuste și lipsite de empatie, necruțătoare în adevărul lor, gata să vindece, dar și să răstoarne prejudecăți, versurile Mirunei Vlada n-au lăsat pe nimeni indiferent. De vorbă despre dragoste și război, despre poezie și traume, cu o scriitoare care își împarte de multă vreme timpul între studii europene și literatură.
-„Prematur”, volumul tău recent lansat, continuă într-un fel „Poemele extrauterine”. E un volum manifest, despre femei care refuză stereotipiile legate de feminitate. Miruna, ce te-a făcut să reiei tema asta, la o distanță de 15 ani?
-„Prematur” încheie, de fapt, un ciclu care s-a născut și s-a construit în jurul ideii de boală. În adolescență, am suferit de o boală osoasă destul de rară, declanșată pe fond endocrin. Corpul meu a crescut dintr-o dată foarte mult, oasele n-au ținut pasul cu el, iar capul femural a cedat. Ce a urmat m-a marcat pe foarte mulți ani: luni de zile am avut piciorul în ghips, patru ani de zile am fost șchioapă, cu niște dureri insuportabile, după o operație greșită, o schingiuire făcută de celebrul Gheorghe Burnei, chirurgul condamnat pentru nenumăratele cazuri de malpraxis. Am reînvățat să merg abia după a doua operație, făcută în Germania, care și ea mi-a adus luni de zile de recuperare la pat. Ei bine, toată înstrăinarea pe care am trăit-o atunci, pentru că boala mă îndepărtase de colegi, toată frustrarea adolescentină, fiindcă mi se luase și dreptul la dragoste, m-au făcut să mă refugiez într-o lume a mea, poetică. O lume născută din cărți, fiindcă citeam enorm, hrănită din cărți, dar care-și blura contururile și se prelingea și peste realitate. Ficționalizam viața, mă raportam la cei din jurul meu ca la niște personaje, le dădeam chiar nume uneori, îi îmbrăcam în calități pe care nu le aveau. Trăiam scindată, dedublată, într-un univers imaginar unde durerea nu-și găsea loc. Boala asta, care m-a rupt de realitate și m-a făcut în același timp inadaptabilă, m-a adâncit în depresie.
-Dar a declanșat și foarte multă poezie în tine.
-Când ești bolnav și când apare spaima de moarte, când primești în dar un handicap, îți dai seama câtă nevoie ai de ceilalți. Poezia devine atunci o posibilă cale spre ei. Anul trecut, s-a întâmplat să mă îmbolnăvesc de covid, să fac o formă destul de severă și să ajung în spital. O întâmplare care a redeschis niște răni mai vechi – acel sentiment de pacientă pe care-l port cu mine mereu. Am simțit atunci o durere amestecată cu o stare de urgență stârnită de teamă, acum ori niciodată, aceeași urgență pe care am simțit-o și în liceu, atunci când am debutat, la doar 16 ani. Poemele au țâșnit pur și simplu. Au curs.
-Și au făcut-o cu violență și intensitate. “Experimentez pe propriul corp diferite discursuri pe post de bricege” spui tu, în “Prematur”. E poezia o formă de înfruntare a răului?
-Și acum mai simt încă poezia ca pe briceagul ăla cu care mă joc pe vene. Pentru mine, poezia n-a fost doar o formă de a trăi viața pe care nu o trăiam. A fost încă de atunci, din adolescență, mult mai mult: o formă de provocare a răului, de autosabotare. În cartea mea de debut sunt teme foarte negre și dureroase, până și cea a sinuciderii. Terapia pe care am urmat-o în ultimii ani m-a învățat să mă uit cu mai multă blândețe la fetița din mine pe care o detestam. Cumva, simt că învăț să recuperez din poezie și alte spații decât cele traumatice – căci în ele am fost blocată mult timp.
-Cum era, de fapt, fetița din tine?
-Traumatizată, cu siguranță. Și așezată foarte confortabil în rolul pacientei dependente de ceilalți. E un mare privilegiu să fii în spital, să fii tratată altfel, să ai mereu un nimb de victimă deasupra ta. M-am cocoțat pe boală ca pe o statuie. A devenit spațiul meu privilegiat, sursa puterii mele, dar și sursa decăderii și a suferinței.
-Și totuși, te-ai salvat scriind.
-La început, am scris, de fapt, din răzbunare. Din invidia că cei din jurul meu aveau două picioare, mergeau. Din disprețul față de mila pe care mi-o arătau apropiații, care încercau să fie drăguți, să petreacă timp lângă patul meu. Mă simțeam captivă, cu sentimentul unei mari nedreptăți, în timp ce toți ceilalți aveau vieți pline, erau liberi, își trăiau poveștile de dragoste. Când începeam să scriu poezie, căpătam forță. Scrisul mă ridica, mă salva de la lumea din jur, mă ajuta să nu fiu ca ceilalți, să mă separ. Poezia devenea supraputerea mea. Și lucrul ăsta se mai simte și azi. Când citesc nu pot să o fac altfel decât cu forță și cu foarte multă violență.
– A cui e revolta asta? A fetiței care ai fost? A femeii de-acum?
-E revolta unui bebeluș lăsat nesupravegheat. „M-am născut vara, în luna august, într-o chiuvetă”, spun eu într-un poem. Am avut nenorocul să mă nasc chiar la ora la care se făcea schimbul de asistente. Cea care urma să iasă din tură mi-a tăiat cordonul, m-a pus în chiuvetă, a dat drumul la apă și a plecat, lăsând-o pe mama urlând. Acest semi-abandon povestit de mama simt că m-a urmărit apoi toată viața și m-a făcut să am o autonomie bolnavă. Furia e și a fetiței de atunci, și a femeii de acum, exact ca într-o păpușă rusească. Când îmi recitesc „Poemele extrauterine”, scrise la 16 ani, regăsesc acolo foarte multe din obsesiile de azi. Tot ce fac acum e să deșir acel fir mai departe, mai detașat, mai critic, cu mintea și cu experiența de-acum. „Prematur” e o revizitare a acelor teme la 35 de ani, dar cu starea de-atunci.
-„Căsnicia e un divorț ratat” spui tu în „Prematur”. Și totuși, ai îmbrățișat căsnicia, Miruna.
-În timp ce în jurul meu toate căsniciile se destrămau, începând cu a părinților mei și continuând cu ale altor persoane apropiate, eu, care multă vreme am militat cu furie împotriva căsătoriei, am ajuns singura căsătorită din familia mea. De fapt, căsătoria a fost și este pentru mine o ancoră, pentru care sunt foarte recunoscătoare. Am înțeles târziu că, în spatele luptei mele furibunde împotriva ideii de mariaj, nu se ascundea decât o mare durere care mă împiedica să îmi imaginez că iubirea ar putea fi și fericită. Umblam cu trauma la vedere. Preferam să fiu sarcastică, să mă blindez cu argumente raționale, să adopt discursul femeii independente, care vrea să dea totul în carieră, decât să confrunt adevărul că mi-e frică de nu mai pot, că sunt plină de răni, de limite și de neputințe. Și-abia după un an (și cu multă răbdare din partea partenerului meu) am reușit să înțeleg că nici unul din toate astea nu au de-a face cu dragostea și mi-am dat frâu liber să spun “da”.
-Ești crudă, lucidă și necruțătoare în felul în care te analizezi. Or, scriitorii au mai degrabă tendința să mistifice, să-și poetizeze propria biografie. Cum de nu ți se-ntâmplă și ție?
-Luciditatea asta, ușor exagerată, e și ea un soi de analgezic, care-mi amorțește emoțiile și mă ține la distanță de acceptarea realității, așa cum e. Groaza mea e să privesc înăuntru. Pentru că uneori nu pot s-o fac. Sau nu vreau.
– De la furie și nedreptate până la activism nu e cale lungă. Iar în poezia ta vocea feministă e destul de puternică. Te regăsești în eticheta asta? Și, dacă da, nu ți-e teamă că ai putea ideologiza prea mult actul poetic?
-Ba da, mă simt ruptă în două, între a-mi asuma mai mult și a face mai mult pentru femeile din jurul meu, pentru că mi-ar plăcea ca versurile mele să nu fie niște simple panseuri feministe. Și a mă ține la distanță, fiindcă feminismul e deja un program politic, care trebuie asumat. Ca scriitor, mi-ar plăcea să-mi păstrez o anumită libertate de gândire. Nu mă consider o feministă în sensul activist al termenului, am însă lecturi feministe și încerc să spun și eu câte ceva pe aceste teme în poemele mele. Mi-e teamă că e și mult narcisism în feminism (unele forme mai corupte ale sale), și multă nevoie de validare în gestul ăsta de a te lupta pentru o cauză socială, ca să atragi atenția asupra ta. Nu cred că miza feminismului e să pornească un război împotriva bărbaților, iar femeile să existe doar prin ele însele. În spatele acestei atitudini e cu siguranță o traumă. Mă identific cu acel feminism deschis spre diversitate și cooperare cu bărbații, nu cu cel care îi exclude sau care vrea revanșă.
–Cum îți explici că poezia feministă provoacă în rândul ascultătorilor reacții atât de viscerale?
-De obicei, aceste reacții viscerale pornesc din frică. Lumea noastră culturală nu e obișnuită cu voci disruptive în general, dar mai ales nu cu unele ale unor femei. Asta nu înseamnă că automat orice creație cu scop asumat feminist e disruptivă și relevantă, desigur. Cred însă că în toți cei care contestă visceral temele feministe (fie ei bărbați sau femei) se activează o reacție psihică de apărare violentă împotriva unei imagini cu care nu se simt familiari și care îi îngrozește – femeia puternică, în stare să se autodefinească, artista care iese din șablon și îl deconstruiește.
-Un copil traumatizat, furios, vulnerabil, dublat azi de un adult riguros, lucid, pasionat de relații internaționale. Din contradicția asta între Miruna de atunci și Miruna de azi s-a născut și o carieră scindată în două: ziua – lector universitar la Facultatea de Științe Politice, noaptea – poetă.
-Mirunele astea s-au sabotat, dar s-au și hrănit una pe cealaltă. Sunt foarte recunoscătoare azi că în adolescență nu am dat examen la Litere, ci la Științe Politice. Mă interesau infinit mai mult istoria, filosofia, economia, decât lingvistica și folclorul. În timp, am învățat să nu iau vocile astea chiar în serios. N-am făcut din cariera academică o chestie apăsătoare și gravă și cred că de asta mă simt atât de bine și mă înțeleg atât de bine cu studenții mei. Și nici n-am pariat totul pe poezie, n-am lăsat să fie unica mea sursă de împlinire, ceea ce m-a ferit de multe anxietăți care le dau azi târcoale colegilor mei de generație. Sunt relaxată în ceea ce privește ratarea profesională de orice fel.
-Vocile astea s-au întâlnit însă în mod fericit în cel de-al doilea volum de poeme al tău, „Bosnia. Partaj”, care a câștigat premiul pentru “Cea mai bună carte de poezie a anului 2014”, la Gala Radio România Cultural. Cum s-a născut curiozitatea ta pentru Bosnia?
-În timpul masteratului, am câștigat o bursă de leadership la Berlin, pentru studenți din Estul Europei și Balcani. La finalul programului, ne-au anunțat că vom primi fonduri să facem un proiect artistic într-una din capitalele fost iugoslave. Am tras la sorți dintr-un bol și mie mi-a revenit Sarajevo, în care nu fusesem niciodată. Nu știam prea multe despre Bosnia înainte să ajung acolo. Abia după ce m-am întors de la Sarajevo a început să mă preocupe cu adevărat. Am decis atunci să-mi fac cercetarea doctorală pe europenizarea Bosniei-Herțegovina. M-am întors așadar la Sarajevo ca doctorandă, imediat după separarea de partenerul meu de la acea vreme, după o relație de 7 ani. Am stat în Bosnia aproape un an de data asta. Și am început să citesc tot mai mult, să intervievez sute de oameni, încercând să rezolv un puzzle aparent de neînțeles – în numele a ce s-au comis acele masacre?
-Și care e Bosnia pe care ai descoperit-o, de fapt?
-Cel mai important lucru pe care l-am înțeles despre Bosnia e tocmai că e de neînțeles. Cu cât faci eforturi să înțelegi mai mult ce s-a întâmplat, cu atât ajungi să distorsionezi mai mult. Chiar înainte să mă întorc, după anul petrecut acolo, am decis să fac o excursie cu rucsacul în spate prin mai multe locuri din Bosnia. M-am dus prin sate, prin munți, o chestie destul de nesăbuită, fiindcă nu vorbeam limba prea bine. Dar voiam să mă curăț de tot ce citisem, să am un contact mai direct, mai visceral cu țara despre care scriam. Călătoria aia în care am comunicat mai mult prin semne cu localnicii a fost pentru mine cea mai bună metaforă. Lucrurile îmi vorbeau, dar eu nu înțelegeam cu adevărat. Și asta, pentru că e realmente extrem de complicat. Războiul din Bosnia a lăsat foarte multe victime (să ne gândim doar la masacrul de la Srebrenița, din iulie 1995, unde armata generalului Mladic a omorât peste 8.000 de bosniaci într-o singură zi). E un genocid care a generat foarte multe traume și care a blocat această țară în ipostaza de veșnică victimă, incapabilă să facă pace cu trecutul. Dar cum ar fi putut să-și găsească această țară vindecarea, când ani de zile după masacru vinovații de drept au continuat să trăiască în vilele lor de lux, liberi și nestingheriți? Abia anul acesta, după mai multe recursuri, Ratko Mladic a primit sentința definitivă la închisoare pe viață, după un proces care a durat aproape zece ani. Cu cât petreceam mai mult timp în Sarajevo, cu atât eram mai uluită de încăpățânarea acestor oameni de a-și păstra fațadele nerenovate, cu urmele gloanțelor în ele, ca un statement permanent care să amintească tuturor prin ce au trecut. Neputința asta de a ieși din mentalitatea de victimă, din dependența de ajutoarele financiare date de comunitatea internațională, chiar și la aproape 30 de ani de la ce s-a întâmplat, m-a pus în fața unei oglinzi. Reflecta exact traumele pe care le trăiam la nivel interior. Cred că Bosnia m-a ajutat să înțeleg mai bine ce se întâmplă cu mine. Din jocul ăsta permanent de oglinzi, din amestecul ăsta strident de independență cu victimizare a ieșit și volumul de poezie “Bosnia. Partaj”.
-Ia-ne și pe noi în călătorie cu tine la Sarajevo. Ce imagini te-au marcat cel mai mult?
-Totul m-a marcat, străzile, casele vechi, habsburgice, în ale căror cariatide poți pipăi urme de glonț, centrul orașului, unde alătădată fusese un parc de joacă, iar acum e Cimitirul Copiilor și mai ales oamenii, cu poveștile, cu traumele, cu orgoliile și neatârnarea lor. În centrul volumului meu de versuri e povestea Amirei Medunjanin, una dintre cele mai cunoscute cântărețe de sevda, muzică tradițională bosniacă, pe care am întâlnit-o într-o zi la ambasadă, unde a susținut un concert. În timpul asediului orașului, când apa era raționalizată la cinci găleți pe săptămână pentru toată familia, ea a decis să-și tundă foarte scurt părul ei lung și superb, ca să nu fie nevoie să irosească apa pe spălat, ci să o poată păstra pentru mâncarea familiei. E multă poezie în întâmplările acestui oraș, care a stat patru ani de zile sub asediu militar, cu împușcături și victime zilnice, timp în care locuitorii lui și-au continuat viața, au mers la film, au făcut petreceri, au scris literatură și au făcut teatru, ca o formă directă de rezistență, deși la fiecare ieșire pe stradă riscai să fii împușcat. E și multă creativitate care se naște o dată cu trăitul convulsiv. În multe arte, Bosnia a fost binecuvântată. A renăscut ca pasărea Phoenix, de mai multe ori.
Bosnia n-a făcut încă pace cu propriul trecut. Tu ai reușit să treci peste sentimentul de nedreptate?
Am să răspund cu un vers. „Sunt o fetiță într-un corp de femeie nemulțumită.” De când mă știu mi-am dorit să fiu altcineva, să mă fi născut din alți părinți, într-o altă țară, cu o altă viață. Tânjirea asta permanentă spre un alt scenariu a fost un blestem și un dar în același timp. Mi-a hrănit nemulțumirea și mi-a excitat imaginația. Am fost adesea foarte recunoscătoare bolii. Mi-a dat foarte mult. M-a purtat în niște zone în care numai durerea te poate purta, spre o înțelegere pe care altfel cu siguranță n-aș fi găsit-o.