Actor, regizor, 53, București
*Dacă ești la TIFF, poți vedea „Nimic despre dragoste”, filmul scris și regizat de Florin Piersic Jr., pe data de 24 iunie ora 21.15 la Casa de Cultură a Studenților și pe 25 iunie ora 10.15 la Universitatea Sapientia.
E incredibil spiritul de familie care se naște pe platou, care culminează cu petrecerea de final, când filmarea e încheiată. Și cu toate astea, cu unii dintre ei s-ar putea să nu mai lucrezi niciodată.
Nu știu de ce spune lumea că sunt dificil. Când leg ceva cu oamenii, sunt foarte ok. Cred că e un zvon lansat de cei cu care aș putea împărți niște roluri, doar ca să ies din cărți. „Lăsați-l pe Piersic, ăla oricum își face chestiile lui!
Simt orice fisură a conversației, simt când un text e citit, când nu e natural. Nimic despre dragoste e în primul rând un film de dialog.
Eu învăț textul destul de repede și am pretenția ca și ceilalți s-o facă. Nu poți să nu știi textul, asta te ține captiv.
Ceva ce-mi place mai mult decât teatrul și filmul? Să mă joc LEGO cu fii-miu. Știu că vă așteptați să zic sexul. Da, și ăla e important.
Am vocație de tată, da. Dar am și multe mustrări de conștiință pentru toate zilele în care nu pot sta cu copiii mei.
Îmi place jazzul. Îmi place chimia născută pe scenă între instrumentiști, felul în care improvizează, în care reușesc să comunice artistic. Am o fascinație enormă față de orice muzician care face performanță.
Nimic despre dragoste e un film gândit pe muzică. Sunt 70 de minute de muzică, semnate de Silent Strike. Dar nu e neapărat o muzică de ilustrație, ci una care menține permanent tensiunea.
Nu simt tragere de inimă pentru a fi profesor. Sper să nu ajung să o fac, pentru că dacă o fac, o să mă implic. Și asta o să mă coste.
Bătrânețea e atunci când, din cauza oboselii, te duci în zona de confort și începi să folosești tot felul de trucuri, când începi să-ți pierzi spontaneitatea. Îmi place să cred despre mine că încă mai am vreo zece ani de luciditate.
Am niște puncte comune cu Nadal. Îmi place la nebunie să-l văd cum își pune sticlele și prosoapele la linie. La fel îmi așez și eu obiectele la Freak Show. Sunt fascinat de ticurile lui.
Dacă a murit Prince, nu mai are sens să merg la niciun concert. E singurul muzician la care m-aș fi dus cu zece ore înainte, să prind locul din față.
Îmi plac lucrurile care nu-s făcute din vârful buzelor.
Mă mai bate câteodată gândul să mă mut la Cluj, la Sibiu sau la Timișoara. Am întâlnit în orașele astea oameni mișto, cu care m-aș putea împrieteni oricând. Au o relaxare pe care nu prea o găsești prin zona noastră, prin sud.
Nu sunt expansiv în viața de toate zilele, dar ca regizor fac circ, râdem mult și vorbim colorat. Trebuie să fiu motor la repetiții, altfel risc să-i pierd.
Nu mă mai uit de mult la știri, îmi face foarte rău. Prefer să evadez în jocuri cu copiii mei.
Am două cântece tatuate pe mine: Billy From the Hills a lui Greg Brown și Bring That Thing a lui Harry Manx. Nu mă reprezintă pe mine, cât ideea mea de libertate.
Să te iei în brațe cu colegii tăi, înainte și după spectacol, asta e cea mai mare bucurie.
N-am încercat droguri niciodată. Cred că cel mai tare drog al artiștilor e energia, entuziasmul care vine uneori de la public.
Da, sunt obsedat de muzică, a ajuns să-mi afecteze viața. Problema e că eu chiar o aud. Nu pot face și altceva în același timp.
Sunt perfecționist și nu e bine. De foarte multe ori, mă ține pe loc.
Mi s-a întâmplat să merg fără să anunț la un spectacol pe care l-am făcut și să plec fără să știe actorii că am fost acolo. N-a fost mișto. Spectacolul se deteriorase în timp.
Dacă mi s-ar mai da o reîncarnare, aș explora muzica. O explorez și acum, doar că acum e prea greu să mai învăț și note.
N-am încredere în telefon. Prefer să-mi scriu pe hârtii pe post de agendă.
Întotdeauna tremur mai tare la un spectacol la care stau în sală ca regizor decât la unul la care sunt eu însumi pe scenă.
La Green Hours, unde am făcut primele spectacole și unde stăteam în bucătărie două ore în fumul ăla de țigară, atmosfera era explozivă. Am avut seri extraordinare și cu 20 de oameni în sală.
Am plecat de foarte jos și nu pot să zic că am ajuns sus. Mai e mult până departe.
Premiile nu contează. Nu poți să contezi decât pe tine și pe oamenii cu care reușești să comunici artistic mișto.
Un parteneriat TIFF și Divanul Imaginar