A fost unul dintre marile spirite ale secolului XX. Imposibil de clasat, a reușit să fixeze în aforisme memorabile o nefericire care l-a însoțit o viață. „Sceptic”, „nihilist”, „profet al nimicului” – biografii s-au întrecut să-i pună etichete. Textul de mai jos e însă despre altcineva. E despre Cioran cel născut în Mărginimea Sibiului și strămutat la Paris, omul de toate zilele, cu șarmul, apucăturile și slăbiciunile lui.
Fotografie din arhiva Eleonorei Cioran
Copilărie furată
„Timp de zece ani am hoinărit de dimineață până seara, într-un fel de paradis. Când a trebuit să-l părăsesc și să plec la liceu, în șaretă am avut o criză de disperare, de care-mi mai amintesc și astăzi”, scrie în 1987. E prima mare ruptură a vieții lui. Lasă în urmă ulița copilăriei, umbrită de nuci, și Coasta Boacii, pășunea din Rășinari pe care o transformase în loc de joacă. Îi lasă în urmă și pe părinți, o familie înstărită, dintre cele mai bine văzute în sat, despre care însă e convins că fusese atinsă de ghinion. Nimic nu îi mai poate lecui rana ieșirii din copilărie. Are s-o mărturisească dramatic, la 75 de ani: „Cred, astăzi, că ar fi fost mult mai bine pentru mine dacă aș fi rămas ajutor de cioban, în micul sat din care provin. Aș fi înțeles esențialul la fel de bine ca și acum”.
Își începe cursurile de liceu la Sibiu și locuiește în gazdă la o familie de nemți. De la ei învață limba germană și îi citește în original pe Kant, Schopenhauer și Nietzsche. Citește ca să scape de alte responsabilități nedorite. Citește și ca să umple nopțile lungi și chinuitoare de insomnie. La 17 ani, „deștept de crapă”, cum o spune Petre Țuțea, e deja student la Facultatea de Litere și Filosofie din București, unde îi are ca profesori pe Nae Ionescu și Tudor Vianu. Îi înrudește nu doar fascinația pentru cultură, ci și o eleganță rafinată, pe care Cioran o va abandona mai târziu: pantofi negri, perfect lustruiți, și haină albastră, din care nu lipsește niciodată batista. După o licență obținută magna cum laude, se înscrie la doctorat, cu un singur gând: să obțină o bursă spre Franța. Abia în 1937, când are deja trei cărți publicate în România, primește mult râvnita bursă la Sorbona. Doctoratul însă nu îl mai scrie niciodată. După o scurtă revenire în țară, îndrăgostit de Franța, pe care o străbate-n lung și-n lat pe bicicletă, decide să nu se mai întoarcă.
„Pisa mi-sii!”
Pe Simone Boué o cunoaște în 1942, la o cantină studențească. Mai tânără cu mult decât el, timidă, retrasă și foarte binevoitoare, îi va deveni parteneră de viață până la moarte. De căsătorit, nu se căsătoresc. Cioran refuză să-și schimbe cetățenia română, iar ei îi e greu să-l prezinte părinților, care și-ar fi dorit pentru ea ceva mai bun. Cioran? Un tânăr dintr-o țară îndepărtată, pe care comunismul tocmai pune gheara, care trăiește din generozitatea prietenilor mai înstăriți și din ajutorul părinților, jurându-și că nu va lucra „nici măcar cinci minute”. Care, mai mult, hotărăște să nu scrie niciodată nimic împotriva inimii lui, deci taie de pe lista meseriilor posibile profesoratul și jurnalismul. La 31 de ani, se hrănește încă la cantina studențească. Câteva țigări rulate de mână și câteva costume la mâna a doua îi sunt de ajuns să frecventeze onorabil salonul parizian al doamnei Tezenas, unde jazzmanii și scriitorii își dau mâna și unde whiskey-ul e mereu gratuit. Încă de pe atunci, orice femeie însărcinată îi provoacă o jenă de-a dreptul organică. „Singurul lucru cu care mă mândresc este faptul că am înțeles de foarte tânăr că nu trebuie să dai viață, să zămislești. Oroarea mea de căsătorie de acolo vine. Este o crimă să transmiți propriile tale defecte unei progenituri și să o obligi să treacă prin aceleași încercări ca și tine. Părinții sunt niște asasini”.
„Era frumos?”, a întrebat-o cândva un ziarist pe Simone Boué. „Oh, era frumos ca un rus!”, a răspuns ea. Libertatea lui, cultura impresionantă și luciditatea care îl ține veșnic en garde o seduc. Dar cine e, la rândul ei, Simone? „O franțuzoaică înaltă, cum și-o amintește Eleonora, cumnata lui Cioran, cu păr blond și șuvițe albe, îmbrăcată invariabil într-o bluză și-o fustă, dar întotdeauna cu un aer deosebit”. Avea o adevărată manie pentru fețele de masă. Când într-o zi face o tartă și varsă siropul pe una din ele, izbucnește cu singurele cuvinte pe care le știe în românește „Pisa mi-sii!”. Înainte de toate, Simone e însă stăpâna casei și a florilor. Cea care știe să facă dintr-o mansardă situată la etajul șapte, chiar sub acoperiș, un loc primitor, din care florile proaspete nu lipsesc niciodată. În fiecare zi, se trezește de dimineață, aleargă la liceu, apoi la piață și, într-un final, din nou acasă, pentru a găti la aburi mâncăruri de regim, fără sare, așa cum nenumăratele suferințe ale lui Cioran i-o cer. Ea e cea care, cu optimismul și zâmbetul ei, îi oferă lui Cioran, mai bine de cinci decenii, iluzia unei vieți normale. Trăită departe de ochii lumii, într-un firesc care azi ne poate mira, relația lor rămâne, până la sfârșit, la fel de discretă ca întreaga lor existență. Despre ea Cioran nu vorbește și nu scrie niciodată. Băiatul de popă din Rășinari trebuie să fi moștenit ceva din pudoarea părinților săi. O prezintă simplu: „Simone, prietena mea”.
Viața sub acoperiș
Și totuși, de când o vede prima oară, Cioran face totul ca ea să-i rămână aproape. Îi înlesnește mutarea de la căminul studențesc într-o cameră de hotel, cu o panoramă splendidă. Insistă și ca ea să-și dea examenul de titularizare, pe care, într-un moment de slăbiciune, vrea să-l abandoneze. Când, mai târziu, e anunțat că l-a trecut, îi spune ironic: „Acum îmi datorezi, la sfârșitul fiecărei luni, diferența dintre salariul de suplinitoare și cel de profesoară cu grade”. Și tot el o ajută să scape de repartiția ca profesoară de engleză din îndepărtata Alsacie, pentru un post mai comod, la un liceu din Paris.
Abia foarte târziu, la 49 de ani, Cioran simte că e timpul să se așeze definitiv undeva. Schimbă până atunci, alături de Simone, mai multe camere de hotel, pentru care plătesc lunar sume modice. Grație unei admiratoare care tocmai îl citise, Cioran dă însă peste o ocazie. E „cel mai mare succes literar”, cum îl va numi ironic. Trei camere de bone, fixate la o chirie rămasă în urmă din 1948, unde, ca să nu dai cu capul de pragul de sus al ușii, e nevoie să te apleci. Sunt pe Rue de l’Odéon 21, la doi pași de Jardin de Luxembourg. Ferestrele lor se deschid peste acoperișurile Arondismentului 6. Deasupra lor nu mai e decât cerul.
„Când e frumos afară, balconul e plin de flori, iar camera se inundă de lumină. Cioran e pe fotoliul lui de răchită de lângă fereastră. Slab, se ține bine, cu părul grizonat, dat pe spate. Simone, în ie românească, veselă, cu părul jumătate alb, jumătate roșcat, pare modelul unui pictor impresionist. La ei – notează Sanda Stolojan în jurnalul ei – telefonul sună din jumătate în jumătate de oră”.
În stânga, odaia ordonată și simplă a Simonei, în dreapta, camera lui Cioran, sub acoperișul povârnit. Înghesuite între rafturi și masa de lucru stau teancuri de cărți care așteaptă să fie date sau trimise în țară. Cioran citește și nu păstrează nimic. Dezordinea de pe masă e uluitoare și e, nu o dată, subiect de ceartă între cei doi. „În 50 de ani, cât am locuit împreună, nu cred că am intrat decât de câteva ori în biroul lui. Avea – mărturisește Simone, într-un interviu – o dezordine organizată. La el în cameră nu intra nici menajera”. Un pat scurt, aproape cât un pat de copil, acoperit de-o scoarță, țesută chiar de mama lui. Iar sus, o lucarnă prin care se văd leneș norii Parisului.
La Simone și Cioran e bine și pentru că știu să fie gazde primitoare. Le calcă pragul scriitori francezi și români, traducători și editori: Eugen Ionescu, Constantin Noica, Samuel Beckett, Henri Michaux, Sanda Stolojan, Gabriel Liiceanu și alții. Se ascultă Bach sau Amália Rodrigues, se mănâncă șarlote cu căpșuni, se comentează discursurile lui de Gaulle, se râde cu poftă și se deschid sticle cu vin.
La Dieppe, pe malul mării
Vara, când orașul plin de turiști devine insuportabil, Simone și Cioran se retrag la Dieppe, un port normand, la Oceanul Atlantic. Ajung ușor, cu trenul, iar de locuit, locuiesc la familii în sat sau în apartamentul somptuos al unui prieten cu bani. Cioran e un obișnuit al locului. E ceva în fostul sat de pescari, marcat de bombardamentele războiului, care îi stârnește melancolia și furia. Acolo, într-o seară, în timp ce-l traduce pe Mallarmé, decide să renunțe definitiv la limba română.
În 1976, Simone reușește să cumpere, cu 50.000 de franci, o căscioară la Dieppe, cu vedere spre castel. Singura încăpere e însă foarte mică și Cioran hotărăște să-și amenajeze pentru el un loc, în pod. „Îi plăcea să meșterească”, povestește Simone, „și trebuie să mărturisesc că ceea ce făcea era temeinic și rezistent, dar întotdeauna îngrozitor de urât. Desfigura cu totul camera. Și nici măcar nu puteam protesta. Dacă mă luam de vreo chestie pe care tocmai o bătuse în cuie, îl apuca o criză de nervi”. Bunăoară, se întâmplă la fel când un prieten, impresionat de faptul că Cioran nu are televizor, îi oferă unul prea voluminos. În Rue de l’Odéon, podeaua e atât de fragilă, încât Cioran trăiește cu angoasa permanentă că televizorul va ateriza la vecini. Într-o zi, se decide să-l agațe în perete. Epuizat de efort, constată însă că antena nu captează. „S-a terminat totul cu explozia televizorului și Cioran în mână cu un cuțit, urlând de furie”.
Pe culmile disperării
Când noaptea se lasă peste oraș, topind în lumina vitrinelor forfota de peste zi, Cioran trăiește doar pentru el. Chinuit de insomnii, angoase și melancolii, se plimbă pe sub castanii ce-mprejmuiesc grădina publică. Poartă la el un portofel gol, iar banii îi ține în buzunare pitite. Se teme de hoți, fusese de două ori jefuit. Din direcția opusă, îl vede uneori venind pe François Mitterand. Într-o noapte, fiindcă nu e singur și crede că e spionat de un detectiv privat, Mitterand scoate impermeabilul și-i acoperă chipul doamnei care îl însoțește. Mai târziu, într-o altă noapte de vară, se reîntâlnesc iar Mitterand îi întinde mâna. Aflase cine e.
Noaptea e și momentul când, întors acasă, se apleacă asupra veșnicului caiet studențesc. Scrie despre „inconvenientul de a te fi născut”, mândru că e cea mai lucidă ființă din univers. Glorifică sinuciderea, de care însă nu se simte în stare. Se ceartă cu Dumnezeu și cu sfinții, cu propria lui existență, catalogată drept cel mai mare eșec. „Faptul că eu exist dovedește că lumea nu are sens”. Scrie și despre rușinea de a fi român, sub care se ascunde, trădată, o mare iubire. „Pentru mine, a scrie înseamnă a mă răzbuna. A mă răzbuna contra lumii, contra mea”.
Gelozie balcanică
„Friedgard, erați prea în vârstă când a fost scrisă această carte pentru sugari deziluzionați”. E dedicația pe care Cioran o scrie, pe 26 iunie 1981, femeii care îi va da ultimii ani ai vieții peste cap! O ființă fragilă, cu totul aparte, de care Cioran are toate motivele să se îndrăgostească. La cei 35 de ani ai ei, jumătate din vârsta lui de atunci, e divorțată, are un fiu și tocmai pregătește un doctorat în filosofie, la Köln. De acolo îi trimite o primă scrisoare în care își mărturisește admirația pentru formulările lui paradoxale, care te lasă cu respirația tăiată. Cioran îi răspunde repede, într-o germană fără cusur. O invită să-l viziteze la Paris, oricând dorește. Între cei doi dialogul se țese cu înfrigurare. Încă înainte să o cunoască, îi scrie într-o epistolă „Vă simt ca pe sora mea întru spirit și sunt încredințat că ne este comună o dimensiune nocturnă, adânc înrădăcinată în conceptul de melancolie”. La Paris, se plimbă mult pe aleile din Jardin de Luxembourg. În fața frumuseții și a tinereții, își pierde cumpătul și luciditatea. „Cred că se îndrăgostise de mine, spune Friedgard. În ce mă privește, m-am îndrăgostit la început de aforismele lui, de cărțile pe care le scrisese”. Dragostea îl ia pe nepregătite, la vârsta la care își credea încheiate socotelile cu viața. „Eram foarte tulburați, fiindcă legătura noastră nu era doar spirituală, ci și trupească. (…) Cioran și-a dorit imens această iubire, iar relația noastră nu putea să existe decât dacă participam deopotrivă la ea, fiecare cu ce era în măsură să-i dăruiască celuilalt”. „Dragă Friedgard”, îi scrie el, „e dimineață devreme. N-am putut să mă zvârcolesc în pat ca un vierme, a trebuit să mă scol, ca să vă trimit o listă a păcatelor mele. Ieri mi-am accentuat lehamitea, un cafard cumplit. Cerul era nefiresc de albastru, am făcut o plimbare inutilă, am vrut chiar să intru într-o biserică. (…) Mai bine de o oră, în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime, cu o asemenea precizie, încât a trebuit să mă scol, ca să nu-mi pierd mințile. Am înțeles dependența mea senzuală de dumneavoastră, în toată claritatea ei, abia după ce v-am mărturisit la telefon că aș vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri!”
Ca orice îndrăgostit, devine gelos. „Numea asta gelozie balcanică, o pornire extrem de originară, izvorâtă din rădăcinile ființei lui”. Curând, decide să nu o mai prezinte pe Friedgard nimănui. „Dacă ar fi fost după el, ar fi trebuit să-l aștept într-o cameră de sub cerul Parisului. Visa să stăm împreună până și în sicriu, deoarece astfel ar fi putut să-mi vorbească la nesfârșit, să mă farmece cu discursul lui, de o subtilitate îngrozitoare”.
În așteptarea ei, Cioran cade pradă reveriilor. Pasiunea îl devorează lent, chinuitor, îl salvează doar temporar de vidul apăsător al fiecărei zile. „În fapt, m-ați vindecat de plictiseală! Vremea care a trecut de la apariția dvs. a fost atât de plină, de substanțială, de neprevăzută, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile și loviturile legate de numele dvs. Mă aflu, știți doar, într-o anxiété continuă cu privire la nestatornicia dvs, dar nu mă pot consacra liniștii. Mai bine iadul cu dvs. decât binecuvântarea de unul singur. Sunteți blestemul meu indispensabil”. După Paris, se reîntâlnesc la Köln, unde Cioran pleacă dintr-un impuls. Nu mai ieșise din capitala Franței de aproape un deceniu. Călătoria în Germania e o adevărată „aventură în cosmos”. „M-am simțit”, mărturisește Friedgard, „ca o regină încoronată”.
La 70 de ani, Friedgard îl face să se simtă viu, dar nu reușește să-l facă și fericit. „Nu știu dacă Cioran s-a simțit mai tânăr”, avea să dezvăluie ea mulți ani mai târziu, „dar știu sigur că felul în care a decurs relația noastră l-a întristat profund, pentru că a înțeles că ea, de fapt, e imposibilă”.
O moarte ca oricare alta
În 1987, Cioran renunță definitiv la scris. Ceva se rupe în el, cum o mărturisește dramatic. În doar câțiva ani, suferințele i se înmulțesc și devin acute. Își rupe piciorul și trebuie să se supună unei intervenții chirurgicale. Ulcerul duodenal, de care suferise toată viața, se accentuează. Când România își deschide în sfârșit porțile, eliberată de sub dictatură, Cioran cade pradă tulburărilor de memorie, care-i întunecă mintea. Diagnosticul e neiertător. Suferă de boala Alzheimer. Cioran, care stăpânea cu mintea lui lucidă durerea întregului univers, începe să uite drumul spre casă. În 1994, Simone îl internează la o clinică foarte bună, în Rue Broca, în care accesul le e facilitat chiar de François Mitterand. „La clinica lui Cioran se face o școală pentru bolnavi. Îl duc deci la școală. Ca pe un copil. Uneori îndărătnic: nu vrea. Altădată lucid. «Ça ne sert a rien» («Nu servește la nimic»), i-a spus într-o zi Simonei”, scrie Monica Lovinescu în jurnalul ei. Cioran aleargă prin spital, atras de câte-un televizor dintr-un salon, și se instalează în paturile altor oameni. Sau dispare, pur și simplu, și îl găsesc infirmierele ascuns în dulapul lui. După o vreme, nu mai poate mânca. Creierul nu mai comandă reflexele înghițitului. Face o infecție pulmonară și e hrănit prin perfuzie. Trupul, doar piele și os, e plin de escare. Nu mai recunoaște pe nimeni dintre cei care îl vizitează. Nu-și mai recunoaște nici prima carte, proaspăt retipărită în țară. O privește lung și întreabă „Și înainte de asta, ce făceam?”. Prietenii sunt îndurerați. „Să se încheie cât mai repede acest calvar degradant. Într-un fel, doar moartea îl mai poate reda pe Cioran propriei sale staturi”, scrie aceeași Monica Lovinescu. În ultimul interviu acordat, cu mintea încă limpede, Cioran declară „Sunt ateu. Nu cred în Dumnezeu și nici nu mă rog. Există însă în mine o dimensiune religioasă de nedefinit, dincolo de orice credință”. Torturat de suferințe, într-una din zilele lucide, o roagă pe Simone să-i suprime viața. Și totuși, cere prin testament înmormântare religioasă.
Cioran moare pe 20 iunie 1995, dimineața. Tocmai când Simone, după trei nopți nedormite la spital, plecase acasă să doarmă puțin. Moartea, pe care și-o dorise și o așteptase ca pe marea salvare, căreia îi dedicase cărți și nopți de insomnie, îl ia pe neașteptate. Îi joacă o festă, luându-l dintre noi simplu, banal, ca pe orice alt muritor.
Acest material nu ar fi putut fi realizat fără întrevederea pe care d-na Eleonora Cioran mi-a acordat-o, în exclusivitate, în anul 2005, fără interviurile eveniment realizate de Norbert Dodille, de Octavian Buda/ Valentin Protopopescu și de Gabriel Liiceanu, fără aportul jurnalelor Monicăi Lovinescu, al Sandei Stolojan și al biografiilor în care Emil Cioran a fost menționat. Materialul a fost publicat inițial în revista Formula As.