Vlad Brumaru

Actor, 26, Alba Iulia

*Pe Vlad Brumaru îl poți vedea la TIFF în „Marocco/Mikado”, în regia lui Emanuel Pârvu, și în „Extravaganzia mare, blat subțire, sos iute”, în regia lui Andrei Redinciuc

Tata a fost fotbalist, iar eu am făcut fotbal până la 19 ani. Mi-a plăcut. Apoi m-am hotărât brusc să mă fac actor și toată lumea a rămas cu gura căscată. Nu știu dacă fusesem la teatru mai mult de două ori în viață.

Când am ieșit prima oară la aplauze, ca figurant într-un spectacol la școală, m-au copleșit așa de tare emoțiile, că am început să plâng.

Judec mult. La masă eu sunt ăla care zice ce gândește toată lumea, dar nimeni n-are curajul s-o spună. E un rol ingrat. Dar poate fi și amuzant.

Dacă un actor face pe actorul în viața de zi cu zi, aproape sigur e un actor prost!

Una peste alta, cred că am fost un copil destul de cuminte. Nu cred că le-am dat prea multe bătăi de cap alor mei.

Mi-e teamă să arunc cu diagnostice, dar recunosc că-mi împachetez tricourile pe culori.

Să fii simplu e cel mai greu. Ai nevoie de ani întregi să ajungi la simplitatea aia frumoasă, când simți că altfel nu putea să fie. E cea mai grea actorie.

În meseria asta, de multe ori dai ce nu știi că ai. 

Nu pot să văd un film în două ore. Mie îmi trebuie trei ore jumate. Că mereu dau înapoi și zic: „Doamne, cum ai făcut aici? Incredibil!”

Îmi place camera, că nu poți să o minți. Trădează totul, până la cea mai mică nuanță.

Ești pe atât de bun actor, pe cât de bun e regizorul, pe cât de buni sunt colegii, pe cât de bun e textul, pe cât de bine ești filmat. Filmul e mereu treabă de echipă.

Kendrick Lamar forever! Sunt fanul lui numărul 1. Mi-ar plăcea să-l întâlnesc în viața asta. Aș avea foarte multe să-i spun.

Coboară sau nu coboară îngerul pe scenă? Pe asta mi-am scris disertația. N-o să aveți răbdare să o citiți.

Am avut și repetiții în care orice cuvânt îmi ieșea pe gură suna prost. Uneori, nimic nu se leagă.

N-am avut niciodată un gen. Fiecare fată are ceva al ei. Dar mă atrage mai mult o femeie, când e și actriță bună. 

Uneori, arăți pe scenă părți din tine pe care nu le cunosc nici cei mai apropiați oameni din viața ta.

Înșelatul? Nu-l practic. Dacă sunt într-o relație, sunt într-o relație și gata. De aia momentan nu intru în nicio relație.

În dragoste, încă mai caut. Caut să nu mai simt nevoia să caut.

Sunt destul de cinic de la un timp.  Și zic că e un pic prea devreme.

Sarcasmul meu vine dintr-o sensibilitate exacerbată. 

Actoria e cu muncă. Cu muncă de dimineață până seara. Nu poți să ți-o arzi doar cu chitara și cu pletele-n vânt și să și vrei să iasă ceva.

Și unul care pune prize stă și bea cu ăia care pun prize. Nu beau actorii mai mult ca alții.

M-am născut la Alba Iulia, dar de șapte ani stau în București. Nici acum nu știu orașul bine. Îl știu doar după teatre.

Am adoptat din fotbal competiția. Sunt foarte competitiv, dar mereu pe competiție sănătoasă. Hai să ne ducem unul pe altul cât mai sus cu putință!

În liceu, n-am prea citit, că așa era masculinitatea la sportivi, mai prost înțeleasă. „Ce, măh, tu ești femeie, să citești? Tu faci fotbal!”

Credeam că n-o să pot să duc niciodată unele suferințe. Dar când s-au întâmplat, am învățat că pot.

Nu e niciodată sfârșitul lumii. Ne ridicăm, ne scuturăm, mergem mai departe. 

Sunt total îndrăgostit de meseria asta. Dacă ar fi să iau totul de la capăt, aș alege-o din nou.

Mi-e foarte frică de moarte, că nu știu ce urmează după. Dar și mai frică mi-e să nu trăiesc degeaba, să nu las nimic în urma mea. Cred că de asta m-am făcut actor.

*Un material realizat în parteneriat cu Festivalul Internațional de Film Transilvania

Scroll to Top