Călugărul dintre ape

La doi paşi de o întindere votată drept cea mai frumoasă plajă a Europei, pe o insulă franceză din Arhipelagul de Aur al Mediteranei, şi-a găsit loc de rugăciune un călugăr ortodox. Trăiește într-un vechi fort militar, îl cheamă Vasile, e român şi a coborât din munţi, de la Mânăstirea Oaşa.

Raiul e un zbor de fazan

Imaginaţi-vă o carte poş­tală: un peisaj decupat dintr-o insulă nu prea mare, muşcată la nord de pla­je fine cu nisip de argint, sfârtecată la sud de faleze abrupte, care plonjează în mare. 13 km pă­traţi între­tăiaţi de poteci, zeci de poteci care se bifurcă la ne­sfârşit, fără niciun indicator. Late, roşiatice, pră­foase, mărginite de curmali şi de tran­dafiri de stân­că, de ficuşi lucioşi şi de lauri timizi, par că vin de nicăieri şi duc peste tot. Imaginaţi-vă şi culo­rile: albastrul adânc al cerului, turcoazul mării, albul bărcilor, al pescăruşilor şi-al florilor de mirt, toate aceste nuanţe violent de clare şi lip­site de orice cusur, prea multă frumuseţe cu care aproape nu ştii ce să faci. Şi acum, închideţi ochii. Trageţi adânc în piept aerul călduţ, de început de toam­nă, îmbibat până la refuz de mirosul euca­lipţilor. La signature olfactive de l’île, adierea aceasta dulce şi îmbătă­toare, ca guma de mestecat. Sigur, cu ochii închişi n-o să vedeţi infinitele nuan­ţe de brun şi de ocru, pe care soarele le-a sculptat pe scoarţa acestor ar­bori uriaşi. N-o să vedeţi nici fazanul care trece spe­riat de la stânga la dreapta, lăsând în praful pote­cii o linie făcută cu coada, o graniţă imaginară, un „Până aici!”, aruncat odată cu propriul lui ţipăt. Dar o să ştiţi, aşa cum staţi pierduţi în mijlocul drumului, că în niciun caz nu visaţi. Ţipătul pescă­ruşilor e aievea. Pacea sună ca foşnetul vântului printre pini. Raiul e la un zbor de fazan depărtare. Şi cel mai frumos loc de pe pă­mânt e aici.

***

După cinci ore de zbor cu escală până la Mar­silia, după o oră în trafic, la volanul maşinii, până în portul Hyères, după încă 20 de minute asu­dând pe vaporul înţesat de turişti spre Île de Por­que­rolles, şi un urcuş de două ore spre Fort de la Re­pentence, toată revărsarea aceasta de frumuseţe de carte poştală mă izbea în plină figură. Trebuia s-o uit, s-o dau deoparte, aşa cum cu un gest al mâinii ştergi o fereastră de praf, pentru ca în urma ei să rămână singurul lucru pentru care mă aflam aici: undeva, într-un fort vechi de mai bine de o sută de ani, ridicat sus, pe culmi, unde zgomotul valurilor lovite de ţărm abia se aude, s-a zidit în rugăciune un pustnic român. Un călugăr plecat de la Mânăs­tirea Oaşa, a cărui poveste mă aştepta.

Fortul Pocăinţei

„Dacă ieri ai zis da cu bucurie, atunci da să fie. Ăla e gândul curat, primul care îţi vine. Restul nu se socoteşte”. Aşa i-a spus stareţul de la Oaşa, în dimineaţa în care părintele Vasile s-a trezit speriat de uşurinţa cu care acceptase, în ajun, să lase obştea din vârful muntelui şi să plece singur, la 2000 de km distanţă. A zis „Da” şi în nici zece zile era plecat, uimit de cum se leagă şi se dezleagă căile Domnului, care fac ca el, un simplu călugăr, care an de an, în Joia Canonu­lui, citise viaţa Sfintei Maria Egipteanca, să ajungă acum într-o mânăstire al cărei hram îi era închinat tocmai ei – La Sainte Marie du Desert.
Şi acum uite-l aici, în mijlocul acestor construcţii, care i-au devenit casă. Un fort pe jumătate îngropat în pământ. Şase cazărmi reci, în care până şi un oftat capătă ecou. O curte ca un tranşeu imens, din care, deşi te afli în cel mai înalt loc de pe insulă, nu vezi niciun pe­tec de mare. Ziduri groase de doi metri. Şi camera rece, mică şi sărăcă­cioasă, în care ani de zile un călugăr francez coborât de la Athos şi-a făcut chilie.
Asta a găsit părintele Va­sile în prima lui zi pe Arhi­pelag. Pe părintele Serafim, cu barba lui albă, l-a văzut mai târziu, când bătrânul i-a urat curaj şi credinţă tare, înainte de a-şi lua rămas bun de la lo­curile pe care el însuşi le transformase în mânăs­tire. Cu 15 ani în urmă, bătrânul Serafim venise de la Mânăstirea Saint Antoine din Vercors, să se odih­­nească pentru o săptămână. A oftat şi a zis „Aici mă simt ca la Athos”. A aflat că fortul acesta aban­donat poartă numele pocăinţei, a mai oftat o dată şi a zis „Aici aş putea să rămân”. Şi a rămas şi a trăit cinci din cei cincisprezece ani fără apă şi fără lumină, sculptând singur o catapeteasmă, ca să îm­blânzească locul sterp care l-a primit. A rămas până la 86 de ani, când bolile s-au dovedit mai tari decât el. Şi a fost nevoie de multe rugăciuni şi de multă zbatere din partea unor ro­mâni credincioşi, ca fortul, a doua oară abandonat, să nu fie dat nimă­nui. Ca mânăstirea a­ceas­ta stranie, năs­cută din cazărmi şi tranşee, să rămână tot loc de rugăciu­ne, şi-un că­lugăr răb­dător să fie tri­mis, să poată con­tinua ceea ce fusese făcut.


Părintele Vasile îşi aminteşte aşa: că era 9 septembrie 2016, chiar a doua zi după Naşterea Maicii Domnului, când a păşit prima oară pe insulă, cu pă­rintele stareţ Ius­tin la stânga şi cu părintele Marcel din Aix-en-Pro­vence la dreapta. Că la exact o lună, deşi nu-şi do­rise niciodată pre­o­ţia, ci era fericit să fie simplu călu­găr, a fost hirotonit de Mitropolitul Io­sif de la Paris. Că era toamnă şi soa­rele îl mân­gâia blând, du­pă răcoarea îndu­rată acasă în nopţile de pe Şureanu, iar vântul înmi­resmat de eucalipţi era o tainică promisiune de odihnă. Că a văzut ce­tele de turişti înghesuin­du-se pe vapor şi bisericile goale din împrejurimi. Şi că atunci, mai mult ca oricând, i s-a făcut frică de toată frumuseţea care îl poate fura.

Un nor prea luminos

Stăm în bisericuţa minusculă, săpată în mărun­taiele pământului. Zidurile sunt groase, iar prin ferestrele nu mai mari de o palmă abia pătrunde lumina. În penumbra deasă, mâinile Părintelui Vasile se mişcă şi taie felii de aer. Sunt mâini fru­moase, bărbăteşti, nervoase, şi totuşi poartă în ele ceva fragil. Mai obişnuite cu cartea şi rugăciunea, decât cu lucrul greu, sunt mâini albe, curate, pe care lumina soarelui rareori le-a văzut. Mâini care în studenţia lui la Silvicultură căutau prin păduri ierburi de leac, care mai târziu, când a devenit asis­tent la aceeaşi facultate, ştiau să explice mai bine decât vorbele, gesticulând în aula amfitea­trelor, la fel de febril.
Ani de zile, mâinile acestea au rătăcit prin bi­blioteci, în căutarea unui răspuns. Nu ştia nici el prea bine ce vrea să găsească. Nu ştia nici cum vrea, nici unde ar vrea să stea. Dum­nezeu îi părea as­cuns, un mister care te incita să cauţi peste tot: prin filele cărţilor vechi şi prin mânăstiri, în pro­pria ţară sau peste hotare, unde călă­torea cu burse, în bisericile româ­neşti, dar şi în cele greceşti sau sâr­beşti. Într-o zi, din­tr-o joacă, fiindcă aflase că nu e greu să obţii o viză, şi-a făcut do­sar să plece în Ca­nada. Acum, când se gândeşte la anii aceia, chiar nu-şi explică de ce a ple­cat. Voia să se des­prindă, dar nu ştia cum, voia timp pen­tru el şi pentru citit, voia să lase în urmă Braşovul în care s-a născut şi pe cei care-l ironi­zau că umblă toată vara singur pe munţi. Simţea că îl cheamă pământul acela. Dar n-ar fi putut spune de ce. Cinci ani a stat în Canada. După trei, şi-a luat cetăţenia şi, cu actele-n bu­zunar, a plecat spre San Francisco. Se împlineau zece ani de la canonizarea Sfântului Ioan Ma­ximovici, iar cate­drala Lady of All of Sorrow (Maica Domnului a celor îndureraţi) aduna­se pentru vecernie zeci de preoţi. Mai multe mâini au ri­dicat atunci de sub baldachin racla cu trupul nestricăcios al Sfân­tului şi au adus-o în centru. Mâinile părin­telui Va­sile, aceleaşi mâini albe, cu­minţi, erau şi ele aco­lo. Şi-n secun­dele care au trecut covârşitor de re­­pe­de, o singură rugăciune i-a trecut prin minte, una sin­gură, tulburătoare, repetată la nesfârşit: „Apro­­pie-mă, Sfinte, de Dumnezeu!”.
La sfârşitul slujbei, stătea în picioare, în partea din spate a bisericii. Avea ochii complet deschişi. Preotul cânta în slavonă, şi el, cum stătea aşa, spri­jinit de zid, treaz până la ultimul fir de păr, a văzut că sub tavan se-adună încet un nor luminos. Un nor diafan cum nu mai văzuse niciodată, un nor care nu proiecta nicio umbră, greu de cea mai luminoasă lumină din lume. N-a durat decât câteva zeci de secunde. La final, şi-a întrebat prietenul: „Ai văzut şi tu?”. Nu, nu văzuse nimic.

Athos, Sâmbăta, Oaşa

Când a plecat de-acolo, ştia un lucru: ducea cu el acasă o pierdere uriaşă, un dor după ceva ce se arătase fulgerător şi dispăruse cu aceeaşi iuţeală. O tânjire mai arzătoare nu trăise nicicând.
În vara aceea, şi-a luat rămas bun în lacrimi de la preotul paroh din Toronto, în pa­rohia căruia ajuta ca mirean, duminică de du­minică. A făcut o călă­torie scur­tă, de cinci zile, până în Athos. De acolo, cu ba­gaje cu tot, s-a întors în Româ­nia. Şi înainte chiar de a merge acasă, la părinţi, s-a oprit la Sâm­băta, la Pă­rintele Teofil. I-a spus ce-l apasă, s-a spovedit şi, la sfatul lui, a plecat să vadă câteva mâ­năs­tiri. Ultima dintre ele era Oaşa. Mer­sese să stea cinci zile şi rămăsese cinci săptămâni. „No, unde ţi-o plăcut?”, l-a în­trebat părintele Teofil, când s-au revăzut. „La Oa­şa!”. S-a ridicat, i-a pus mâi­nile în creştet şi i-a spus: „Acolo să-ţi fie locul, atunci!”.

Pe urmele Sfântului Casian

Au fost două. Două scrisori ale Sfântului Ca­sian, găsite întâmplător. Nici nu ajunsese bine pe insulă, şi-un sfânt român, născut pe meleaguri do­brogene, îi ieşea în chip nevăzut înainte, ca pentru a-i spune că nu e singur aici, că e pe drumul cel bun. Două scrisori care l-au umplut de bucuria că bucata asta de pământ, pe care au trecut nenu­mărate civiliza­ţii, de la celţi şi liguri, la etrusci şi romani, e sfinţită de rugă­ciuni de multe sute de ani. Aşa a aflat Părin­tele Vasile de Le­ontie, Miner­vie, Jovian şi Teo­dor, nişte ciu­daţi singuratici în haine negre şi lungi, care se aşezaseră în su­dul Franţei, în sud-estul Insu­lei Porque­rolles, şi se ru­gau lui Dumne­zeu prin secolul V. Patru stareţi cu viaţă sfântă, care aveau în ascultare cine ştie câţi alţi ere­miţi. Lor le erau adresate scri­sorile Sfân­tului, sfaturile lui despre asce­ză şi curăţirea ini­mii, despre treptele contem­plaţiei şi viaţa întru Hristos. După ce pribegi­se o viaţă în­treagă din Dobro­gea natală până-n pustia Egip­tului, la sfâr­şitul vieţii, se aşe­zase pe teritoriul Franţei, pen­tru a-i creş­tina pe gali. Cu­noş­tea deci insula asta, el însuşi trebuie s-o fi călcat! Azi, la Marsi­lia, exact de partea cea­laltă a apelor Me­dite­ranei, în mij­locul unui port agitat, se înalţă în linişte turla abaţiei Saint Victor. E mânăs­tirea pe care a înte­meiat-o în ulti­ma parte a vieţii Ioan Ca­sian Românul, din a cărei chi­lie modestă tre­buie să fi întocmit şi aces­­te scri­sori.

O pătură veche şi-o cană de ceai

De când e aici, vestea că un călugăr singuratic a reo­cupat chiliile fortu­lui a ajuns şi la urechile fran­ce­zilor. În două rân­duri, l-au vizitat jurna­liş­tii. L-au chestionat poli­ticos, i-au dat târcoale miraţi de mâinile albe, care ema­nau pace, de ochii lui în care se zbătea prinsă toată fericirea din lume. Au notat con­ştiin­­cios pe carneţele, cu su­râsul lor elegant şi me­fient, au mai adău­gat câteva date, apoi s-au retras mulţu­mind, năuciţi şi aproa­pe siguri că ceva nu-i în regulă. Cum să nu simţi nici frig, nici foa­me, atunci când te rogi? Cum să fii fericit, stând aşa, fără să te vadă lumina? Şi la urma urmei, cum adică, doar tu, singur cu Dum­ne­zeu?
Au trecut aproape două decenii din dimineaţa în care Părintele Vasile se visase monah. Era des­culţ, exact ca-n slujba călugă­riei. Ţinea pe cineva de mână, care-l trăgea în su­sul unei coline. Pe atunci, bătea încă munţii şi nu ştia că viaţa îl va duce la mânăstire. Trăia încă în lume, alergat de treburi şi hăituit de timp. I-a luat ani să înţeleagă ce bucurie aduce rămasul pe loc. Statul de unul singur în rugăciune, când timpul e pur şi simplu de partea ta. Îl privesc cum aşază pe masă cana de ceai, cum scufundă plante uscate în apa fierbinte. Sunt fel şi fel de monahi pe lume. El e din­tre cei care se mulţumesc cu puţin. Câteva ore de odihnă sub o pătură veche. Puţină hrişcă sau doi-trei cartofi. Un ceai cald, ca ăsta, care te încălzeşte la mâini. Când Dumnezeu e aproape, nu-ţi mai lip­seşte nimic. Ştie asta. Ştiu şi eu şi mă uit în tăcere cum aburul cald se ridică la nori.

*** 

Încă e toam­nă pe Insu­la Por­que­rolles. Ce­rul are încă nuanţe de catifea. Dar aici, în curtea interioară a mâ­năstirii, mi­­ro­sul de euca­lipt nu mai re­uşeşte s-ajun­gă. Aici, şi fru­museţea luxu­ri­antă a vege­taţiei pare ab­sentă. Pămân­tul e sterp, nă­pădit de ier­buri ţepoase. Zidurile-s groase, um­bre­le – nesfârşite. Hotărât lucru, nu-i plăcut să te prindă noaptea între ele, cu toată singurătatea care pândeşte în fiecare ungher. Tăcerea aceasta, care pe mine mă înfioară, pentru părintele Vasile e un tainic balsam. Când ultimul vapor se îndepărtează de mal, când seara se furişează printre măslini, bu­cata asta de ţărm se întoarce în timp. Abia aşa, aproa­­pe pustie şi fără tu­rişti, cu duhul plutind ca-n Scripturi peste ape, te trage la rugă­ciune, oriîncotro te-ai uita. E ora când bise­rica se umple de şoapte, e ora când pe culoare alunecă fumul gros de tămâie. Des­chid poarta şi mă uit la cer. Soarele apune peste portul Hyères.

(Reportaj publicat în revista Formula As, în 2017)