Monica Pillat

„Legătura mea cu tatăl meu e încă vie”

Este strănepoata Brătienilor, nepoata poetului Ion Pillat şi fiica prozatorului Dinu Pillat. Dar înainte de a-şi purta numele şi istoria ca pe cea mai de preţ dintre comori, Monica Pillat e ea însăşi o sensibilă poetă şi prozatoare şi o sârguincioasă traducătoare. M-a primit acasă, în salonul ca o grădină, printre mobile vechi şi fotografii de familie. Cea despre care a ales să ne vorbească ascunde în ea un teribil mister.

-Când eram foarte tânără şi mergeam cu pă­rinţii mei în vizită la doamne în vârstă, mă mira mulţimea fotografiilor expuse în acele interioare. Îmi ziceam: «Când voi avea casa mea, o să pun doar tablouri, de ce trebuie atâtea poze într-o ca­să?». Cu timpul, şi mai ales după moartea părin­ţilor mei, m-am înconjurat şi eu de fotografii – de pozele bunicilor, de pozele părinţilor mei tineri. Sunt ca nişte colace de salvare, ca nişte puncte de reper, când nu-i mai am alături. Redevin prezenţi, am chiar impresia că mă veghea­ză, cu o privire de dincolo de timp.

– Ca şi cum fotografia ar de­veni o fereastră, o poartă mis­te­rioasă spre altceva?

– Exact. Ăsta e şi motivul pentru care fotografia de care am ales să vă vorbesc astăzi e o foto­gra­fie de familie. Datează din 1977, imediat după cutremur, când fra­tele mamei, care locuia în Aus­tralia şi nu mai venise în ţară de 30 de ani, s-a speriat aşa de tare că s-ar putea să nu ne mai vadă nicio­dată, încât a hotărât să ne facă o vizită. În fotografie eram la masă, serbam această reuniune unică, fiindcă alături de noi era nu doar a­cest frate al mamei, ci şi Pia Pillat, sora tatălui meu, care locuia în Anglia, care şi ea părăsise Româ­nia în 1946. De la stânga la dreapta, sunt bunica mea, mama mamei, Pia Pillat, mama în rochie neagră cu buline, Cornelia Danielopolu, soţia unui văr al tatei, cu fiica şi soţul ei, iar în spate sunt eu cu soţul meu, Nicolae Săulescu. Eram chiar în ca­sa unchiului Danielopolu.

– E o fotografie destul de ştearsă de vreme, nu e ceea ce am putea numi o fotografie frumoa­să.

– Aşa e, dar dacă vă uitaţi cu atenţie, în ea se observă ceva de care noi nu eram conştienţi. Fra­tele mamei, Mircea Filipescu, a făcut poza cu un Polaroid, deci am putut-o vedea imediat. Când a ieşit, a zis: «Are un defect, probabil a bătut lu­mina». Uitându-ne mai bine, ne-am dat seama că nu putea să bată lumina într-un covor. Şi nici din faţă nu venea nicio lumină. Nu e o reflexie lumi­noasă, ci e un contur de lumânare. Pare exact o lumânare, în dreptul unei siluete întunecate. Căci pe covor mai apare o pată neagră, ca o umbră, care în cealaltă parte nu există. Şi atunci am înţeles cu toţii că ceea ce se vede acolo e de fapt prezenţa aceluia care lipsea dintre noi. Adică a tatălui meu, care murise cu doi ani înainte. Era prima mare întâlnire de familie după moartea lui.

– Şi a ales să-şi facă simţită prezenţa în felul acesta… Ce relaţie mai aveţi acum cu tatăl dvs.? Mai simţiţi că vă veghează ca altădată, din foto­grafii?

– Dacă v-aş spune că am caiete întregi de vise cu mama şi cu tata, poate nu m-aţi crede. Am în­ceput să le scriu la moartea tatei, în 1975, fiindcă am vrut să le ţin minte. Pentru mine sunt impor­tante nu doar afectiv, fiindcă e modul meu de a con­tinua să comunic cu ei, ci şi pentru traseul ini­ţiatic pe care l-am descoperit în ele. O să vă po­vestesc câteva. De pildă, chiar după înmormân­tarea tatălui meu, am avut un vis în care eram aici, în cameră, cu toţi prietenii lui care îl jeleau, ca şi cum n-ar mai fi fost. Iar eu eram foarte mirată, fiindcă eu îl vedeam. După mulţi ani, vreo zece, am avut un vis în oglindă. Eram în curtea casei copilăriei mele, singură în gră­dină, auzeam din casă râsetele prietenilor tatălui meu şi vocea lui. Şi când am intrat, numai eu nu l-am putut vedea. Tot după moartea lui, am avut alt vis mişcător. Stătea aici, în fotoliu, şi-mi spunea: «Am venit să te rog să mă ierţi». Şi eu zic: «Dar ce s-a întâmplat?». «Zi-mi că mă ierţi!». «Te iert, dar nu ştiu pen­tru ce». Atunci a spus: «Pentru că am murit. Tu mă plângi şi nu mă pot linişti». De-atunci nu l-am mai plâns, fiindcă am ţinut minte că în vis i-am promis asta. Altă dată, l-am visat în aceeaşi grădină a copilăriei. A venit, a deschis poarta şi eu am spus: «Vai, tată, ce rar vii să ne vezi!». Şi el a răspuns: «Te înşeli, eu sunt aici întotdeauna, tu vii rar». Sau altul, în care m-am visat la catedră, în clasa în care predam limba engleză, dar eram fără elevi, mă simţeam foarte singură. Şi, dintr-odată, uşa s-a deschis şi tata a venit, aproape alergând. L-am întrebat: «Dar ce faci aici?». Şi el a răspuns: «Am venit, fiindcă te simţeai singură ».

– Sunt impresionată de claritatea acestor vise.

– Sunt aproape 40 de ani de vise, care m-au ajutat nu doar să păstrez legătura cu ei, ci şi să învăţ foarte mult. Visele acestea au fost ca o îndrumare tainică spre adevă­ruri mult mai încăpătoare. M-au fă­cut să înţeleg că singurătatea noas­tră vine şi din neputinţa de a per­cepe aceste prezenţe de dincolo, ca­re sunt veghetoare, o neputinţă care ne goleşte viaţa de sens.

– Şi ne dă sentimentul de se­pa­rare, când de fapt nu suntem sin­guri.

– Da, pentru că nu suntem su­fi­cient de permeabili pentru cealaltă realitate, dar probabil că asta e şi apărarea noastră, ca să putem trăi şi viaţa asta de aici. Să nu ne pierdem cu totul. Ca să răspund şi la între­bare, pentru mine, aceste vise nu aparţin trecutului. Ele sunt dovada că legătura mea cu tatăl meu e încă vie.

– Vie şi totuşi foarte neobişnuită. Cel mai adesea ne uităm morţii, rămân undeva în bagajul trecutului, viaţa are felul ei de a merge mai departe. Cum se explică relaţia fabuloasă pe care aţi avut-o cu părinţii dvs.?

– Poate pentru că am crescut în iubire, dar şi într-o mare durere. Aveam 11 ani când tata a fost închis de comunişti. Timp de aproape şase ani, nu am ştiut nimic de el, am fost ca într-un surghiun. Când ieşeam cu mama la plimbare, toate cunoş­tin­ţele noastre traversau pe celălalt trotuar ca să nu ne salute, fiindcă le era frică să nu aibă şi ele probleme cu regimul. Am fost practic părăsite de toţi. Toţi prietenii tatei au fost închişi şi, cu câteva mici excepţii, nici cu soţiile lor nu vorbeam. În schimb, mi s-a dat această comunicare extraor­dinară cu tata încă de atunci. Într-o noapte, am visat că sunt într-un loc plin de noroi şi de ploaie şi că întreb la câţi ani e condamnat tata. Cineva mi-a răspuns «La 25 de ani». A doua zi, am în­tre­bat-o pe mama: «E adevărat că tata a fost con­damnat la 25 de ani?». Mama s-a schimbat la faţă şi a zis: «De unde ştii?». «Am visat». Aşa era. Dar mama nu voise să-mi spună. Dacă m-am apucat de scris şi am scris poezie încă de atunci a fost ca să pot comunica cu tata. Poeziile mele, foarte copilăreşti, erau de fapt dialoguri cu el.

– Aţi intuit, la o vârstă foarte fragedă, ade­vărul multor poeţi, că poezia e şi un mod de a vorbi despre absenţă, că e un fel de a intra în legătură cu lucrurile nevăzute.

– Exact. Cu timpul, scriind, am înţeles că din­colo de cei pe care îi iubim e de fapt Dumnezeu. Că ei sunt doar nişte călăuze prin care ajungem la El. Şi acum, când scriu, scriu tot ca să fiu cu ei, dar ştiu că sunt doar nişte văluri care ascund ceva, că în spatele lor e divinitatea.

***
– Povestiţi-ne un pic de perioada aceea pe care aţi petrecut-o în lipsa tatălui.

– Eram singure, dar mama mea a fost ex­traordinar de curajoasă şi a vrut să-mi dea o viaţă normală. A ieşit cu mine la teatru, la spectacole, la expoziţii, am mers cu ea în excursii. A căutat să-mi umple viaţa, să mi-o ferească de traume.

– Dar, la rândul ei, nu era şi ea afectată, nu era şicanată de autorităţi?

– Ba da, dar ea a fost o luptătoare, avea un fel al ei extraordinar de profund liniştit. Ştia ce urma să se întâmple, în ciuda evidenţelor. Ea niciun mo­ment n-a crezut că tatăl meu nu se va întoarce din închisoare. Mi-aduc aminte cum îşi îngrijea tenul, era o femeie foarte frumoasă, avea vreo 36 de ani atunci. Spunea: «Vreau să fiu frumoasă pentru când se întoarce tata». Altă femeie, la auzul unei condamnări de 25 de ani, poate ar fi căutat să-şi refacă viaţa. După noaptea în care tata a fost ares­tat, mama s-a dus la serviciu îmbrăcată superb, aran­jată, cu mărgele. Nu voia să fie compătimită. Avea demnitate! Nu s-a lăsat o clipă. A trăit mereu în aşteptare.

– Atitudine pe care rar o mai întâlneşti azi. Pe cei mai mulţi suferinţa îi înrăieşte.

– Mama era des întrebată cum a reuşit să se păstreze aşa de senină, în ciuda încercărilor vieţii. Spu­nea că îi place să fie liberă. Când păstrezi ură, supărare, venin, devii prizonierul acestor sen­ti­men­te. «Suferinţa e doar o treaptă», zicea ea. «Când o urci, lumea se vede altfel». Regimul n-a în­vins-o. Într-unul din ultimele interviuri pe care le-a dat, a spus: «Eu am biruit » .

– Îi venea oare liniştea asta din credinţă?

– Nu ştiu, ma­ma nu era neapărat practicantă, tata era mult mai reli­gios. La ea, pacea asta sufletească era ceva firesc. Cu pu­ţin înainte de a muri, în 2005, do­rea să publice scri­sorile de dra­goste ale tatălui meu că­tre ea. Mi-a spus: «Acum le-am re­citit fiindcă mă pre­gătesc de întâl­ni­rea cu el». Tim­pul dispăruse. Iar ea se pregătea pen­tru a doua nuntă. Când iubeşti pe ci­neva care te aş­teap­­tă dincolo, ai mai mult curaj, te simţi mai puţin singur în faţa aces­tei experienţe limită.

Mama dvs. a ştiut să trăiască aşteptarea şi prima oară, şi a doua oară…

– Îmi spunea adesea, când vedea că nu mă pot stăpâni: «Ai răbdare, aşteptarea are rostul ei. E ca o coacere». Nimic nu se coace de pe o zi pe alta. Te pregăteşti pentru iubire, dar ea vine când eşti pregătit. Te pregăteşti pentru o carte, ea are timpul ei. La fel te pregăteşti pentru un copil sau pentru moarte. Pentru mama, toate erau fireşti.

Totuşi, dincolo de demnitatea cu care a traversat suferinţa, îi simţeaţi zbuciumul?

– Eram amândouă umbrite de această absenţă a tatei, asta e clar. Faptul că el ne-a lipsit într-un fel esenţial atunci ne-a pregătit apoi pentru mo­men­tul în care a murit. A redevenit absent pentru noi şi ne-am ajustat vieţile în funcţie de această ab­senţă. Eu am fost mai norocoasă decât ea, pentru că îl visam şi visele astea îmi dădeau o siguranţă că nu s-a rupt nimic. Mama nu-l visa, fiindcă era prea zidită în suferinţa ei. Când am în­ceput eu să-l visez mai rar, a început ea să-l viseze, pentru că s-a liniştit şi a putut să-l primească. În­tr-o noapte l-a visat, şi între ei era o iubire atât de cuprinzătoare, de desăvârşită, cum nu fusese niciodată în viaţă. Din visul acela şi-a luat toată pu­terea de a trăi mai departe în absenţa lui. A ştiut, cum ştiu şi eu acum, că nu suntem părăsiţi. Dar asta ţine de o calitate a iubirii, în care noi am fost iniţiate devreme. Când ţi se ia de tânăr ceva drag, acel lucru capătă o valoare pe care nici nu ştii că o avea. Eu am trăit şi trăiesc o iubire care nu a încetat cu dispariţia fizică a părinţilor mei. Suntem încă împreună.

***
Cum a fost când aţi putut, în sfârşit, să vă revedeţi părintele?

– A fost extraordinar. Eu nu eram în Bucureşti. Era vară, începuseră să vină din închisori cei din lotul Noica-Pillat, mama se aştepta la întoarcerea lui, dar a zis: «Nu ştiu cum o să vină. Ar fi mai bine ca tu să nu fii aici». Aşa că m-a trimis cu bu­nica maternă la Văratic, unde ne petreceam vacan­ţele. Mama s-a pregătit nu doar fizic şi psihic pentru întoarcerea tatei, dar rânduise şi primenise şi casa ca de sărbătoare. Zugrăvise şi totul era curat. Într-o zi, la Vă­ratic, am primit carte poştală cu vestea că tata a venit. În mo­mentul ăla, am simţit că-mi pierd minţile. N-am mai trăit aşa ceva niciodată. M-a zdrobit fericirea că el venea şi am intrat într-o sta­re pe care nu o pot compara de­cât cu cea mai profundă şi cum­plită deznădejde. N-am crezut că fericirea poate să fie atât de dis­tru­gătoare. Parcă mă trăsnise, aveam febră, nu se mai înţelegea nimeni cu mine.

– Şi aţi plecat spre Bucureşti?

– Nu, pentru că tata trebuia să meargă întâi la medici, să se pună pe picioare, să-şi refacă dan­tu­ra. Abia peste două săptămâni au venit ei la Văra­tic. Între timp, tata îmi scria scrisori, pe care le aşteptam ca pe textele sfinte. Înainte să le deschid, întorceam plicul pe toate părţile, îl adulmecam cu ochii închişi, era un întreg ritual, iar apoi le citeam până le învăţam pe dinafară. În ziua în care au ajuns, măicuţa la care stăteam nici n-a vrut să mă lase să merg până-n sat, unde se oprea trăsura, ca să nu sar înaintea cailor, să mă zdrobesc, în halul ăla eram.

– Nu v-a fost teamă că îl veţi găsi schimbat?

– Era foarte schimbat. Avea o voce foarte hârşită, cine ştie cât urlase în timpul torturilor, avea urme de lanţuri la picioare. Din păcate, eu cu mama nu suportam să ne povestească ce trăise, el ar fi vrut, dar nu ştiu de ce am fost aşa de fragile psi­hic amândouă, mereu îl opream. Şi mai era ceva foarte schimbat: ochii. Tata avea nişte ochi foar­te frumoşi şi adânci. Când s-a întors, ochii lui aveau o nelinişte în ei, erau ochi care văzuseră iadul. Privirea lui, sălbatică şi plină de tot ce i se întâmplase, m-a tulburat profund. Apoi, treptat, de la o zi la alta, vocea i s-a catifelat, şi-a regăsit ges­turile uitate, ochii au început să aibă alte sclipiri.

– Se scutura treptat de spaimă, probabil.

– Da, dar privirea aceea revenea atunci când se ruga. Tata nu se ruga senin, în linişte, ca sfinţii. Se ruga cu încrâncenare, câte o oră, în fiecare seară, mergând agitat cu paşi mari prin casă. El atunci se ruga pentru cei care-i făcuseră rău. Mama l-a întrebat într-o zi: «Dar cum poţi să te rogi pentru cei care te-au torturat?». Şi el i-a răspuns: «Pentru că pentru ei nu se roagă nimeni».

– A reuşit tatăl dvs. să-şi recâştige bucuria în anii care au urmat?

– Da, da, a reuşit. Când era tânăr, trăise cu sentimentul că e captiv într-o familie de oameni celebri, era fiul unui mare scriitor, iar deasupra lui plana umbra aceasta a genealogiei. Abia când s-a întors din închisoare şi-a recâştigat libertatea cu totul. Când s-a trezit că poate să meargă oriunde, să se bucure de un copac sau de o bucată de cer, că nu mai trebuie, cum el însuşi spunea, să invidie­ze furnicile care urcau pe zidul celulei lui. Sunt lucrurile mărunte pe care ne-am obişnuit să le luăm de bune, uitând că ele sunt daruri. Am stat de multe ori de vorbă cu tata şi îl întrebam ce ar schimba, dacă ar putea lua viaţa de la capăt. Spunea: «Aş schimba multe, dar la închisoare nu aş renunţa». Experienţa închisorii i l-a adus tatălui meu pe Dumnezeu, l-a învăţat ce este cu adevărat libertatea şi ce este iubirea. Acea iubire care nu mai ţine de limitele noastre fizice, care e ca o des­facere a sufletului şi care poate face nevăzutul să fie văzut. Aici, în poza asta, e iubirea lui pentru noi. Aşa a ales el să vină să ne-o arate.

(Interviu publicat în revista Formula As, în 2017)