Prozator, jurnalist, 45, București
E jurnalist la Starea Nației și responsabil cu satira la Cațavencii. A publicat patru romane. S-a născut pe malul Dunării. A terminat Filosofie. Are pisică. Scrie scenarii. E apocaliptic. Râde mult.
Împotriva aparențelor, am fost un copil timid și foarte observațional. În timp, având totuși niște skill-uri de comunicare și umor, am reușit să-mi maschez foarte bine un soi de rușine înăscută și să par chiar un tip pus pe glume.
Până la 15, 16 ani am trăit convins că voi fi cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor. Mi-a fost greu când m-am vindecat. Puține lucruri trec atât de greu ca visurile copilăriei.
Sunt în presa de satiră de două decenii. Doar și faptul că stai zi de zi cu nasul în mizeria care e societatea de azi, că ajungi să o vezi în toate tiparele și apucăturile ei abjecte, te modifică.
Au unii prin Parlament spor de împins foi dintr-un birou în altul. Jurnaliștii ar trebui să primească spor de lucrat cu jegul. Suntem într-o chestie infinit mai mizerabilă decât vidanjorii.
De la un punct încolo, se duce și entuziasmul. Nu-ți mai rămâne decât să funcționezi pe cinism și miștocăreală.
În 1987, când am găsit pentru prima dată Coca Cola la piața de sârbi din Orșova, am băut cu niște prieteni pe malul Dunării până am borât toți. Beam și trăiam o spaimă, o sfântă clandestinitate. Cam la fel am resimțit și perioada de imediat după revoluție. Credeam că bunăstarea va veni peste noi ca o mântuire. Nu s-a întâmplat, a fost o intensă și scurtă orgie.
Am trăit speranța până la capăt. Capătul a fost acum cinci, șase ani. Azi, nu mai văd lumea ca un întreg, nu mai văd niciun proiect pentru o lume mai bună.
Scrisul meu vine dintr-o mare revoltă. Sau doar hotărâre. Scriu pentru că vreau neapărat să spun niște lucruri.
Cred foarte puțin în scrisul de divertisment. Poate părea aiurea ce spun, mai ales că folosesc și umorul. Dar nu cred că umorul e în funcția lui principală în divertisment. Cred că miza lui e să-i facă pe oameni mai conștienți de lucruri pe care doar le presimt și le întrevăd.
Nu pot să scriu în zone ficționale confortabile. În fiecare roman am abordat lucruri cu care m-am tot luptat. Să nu se înțeleagă de aici că am ajuns la răspunsuri.
Când scriu, nu știu unde vreau să ajung. Dar când ajung acolo, știu că am ajuns. De aceea mă cam lasă rece orice rețetar.
Îmi place mult să scriu. Scriu oricând, în sensul că scriu mult în cap. Când te obsedează niște lucruri, le gândești și regândești la infinit, până când la un moment dat ajungi să le pui și pe hârtie.
Inegalitatea m-a făcut să fiu un om de stânga. Mi se pare absurd ca unii să aibă miliarde crezând că e meritul lor, iar alții să moară de foame. O lume în care o familie regală trece plutind pe aur prin fața cetățenilor cocoșați de rate la bănci, în timp ce ei aplaudă și plâng de bucurie, e o lume profund bolnavă.
Nu mă interesează să fac politică. E nevoie de o ipocrizie de care nu sunt în stare. Ca să ajungi sus, trebuie să-i certifici pe toți imbecilii, cerându-le, la rându-ți, validarea. La final, oricum nu e bine. Ai fost prea vierme ca să ajungi acolo și, oricum, singur nu poți schimba nimic.
Nu văd un viitor prea îndepărtat al acestei stări de fapt. 50 de ani mi se pare cam mult pentru apocalipsă.
Sfârșitul lumii nu va fi spectaculos, va fi lent și dureros: migrații uriașe, schimbări climatice imense, tulburări planetare, restricții de circulație, drepturi restrânse… Zic și eu. Dar poate sunt doar dement. Să mă agăț cu disperare deci de gândul că-s doar un caz clinic.
Până la Apocalipsă, sper totuși să ia Craiova campionatul măcar o dată.
Mă macină suferințele pe care le văd, le aud, le simt si rămân nespuse, iadul celor care îmbătrânesc și mor în degradare absolută, al copiilor care se zbat în abuzuri și abandon.
Am venit de nicăieri și mă duc spre nicăieri. Sunt ok cu asta. Dar bătrânețea mi se pare un pasaj absolut nenecesar.
Să îmbătrânim mișto? Nu există așa ceva. Îmbătrânire mișto e contradicție în termeni.
Nu poți să ieși din viață ca și cum te-ai da jos din autocar, să stai un pic pe bordură să fumezi, până-ți trece răul de existență, în timp ce întreg universul te privește de pe geamul autocarului și așteaptă să te urci la loc, să mergeți mai departe. Deși, când scriu, pare că asta fac. De fapt, sunt tot acolo, în autocar.
Da, există probabil Ceva. Simplul fapt că suntem produsul acestei explozii universale face ca toată această matematică subtilă a astrelor să existe, ca toate aceste energii să ne traverseze. Doar că eu nu le văd, nu le aud și nu le simt.
Criza de 40 se prelungește până la 60 și se numește luciditate. După aia, nu mai e nicio criză.
Nu, nu sunt depresiv. Sunt post-depresiv. Sunt un observator sper lucid. Deși luciditatea în sine e plictisitoare. Oricum, m-am împăcat cu faptul că lumea e de căcat, că așa a fost dintotdeauna și așa va fi.
*Mihai Radu a publicat recent la Editura Polirom romanul „Repetiție pentru o lume mai bună”.
**Acest material este parte a unui proiect susținut de Conceptual Lab.