Andrei Şerban

„Sunt conștient că lumea în care trăim nu merge spre lumină, ci spre întuneric”

A plecat din România în tinereţe, prin­tr-o lovitură fericită a destinului, şi s-a sta­bilit în New York, unde a revo­lu­ţio­nat teatrul american cu talentul şi viziunea sa regi­zo­rală lipsită de inhibiţii. Azi, Andrei Şerban e în­delung ovaţionat în toate marile capitale ale lumii – o carieră internaţională impresionantă, încunu­na­tă de nenumărate premii, printre care şi presti­giosul „George Abbot Award”, pentru impactul ma­jor pe care arta lui l-a avut asupra teatrului se­co­lului XX. După aproape trei decenii la conducerea ca­tedrei de ac­torie a Universităţii Co­lumbia, regi­zo­rul Andrei Şerban a decis să renunţe la profesorat. O miş­care ne­aşteptată, care l-a readus pentru o vreme în Ro­mânia.

„Dacă nu era mama, să vină să pună vorbe bune pentru mine, cred că rămâneam repetent”

– Domnule Andrei Şerban, pu­ţi­nă lume ştie că, înainte să fiţi co­pilul teribil al regiei de teatru, v-aţi format, nişte ani, ca actor.

– Când eram mic, voiam de fapt să fiu dirijor. Ta­ta iubea muzica clasică, era un ade­vă­rat melo­man. Datorită lui, am ajuns să mă îndră­gostesc de Arturo Toscanini. Cum rămâneam singur aca­să, pu­neam discul la pick-up şi începeam să di­rijez în faţa oglinzii. Închideam ochii pe ju­mătate şi mi se părea că la capătul baghetei mele se des­fă­şoară o orchestră de 100 de oameni. Era mi­nunat… Doar că mi-am dat seama destul de repede că nu am studii muzicale şi nici vocaţie, aşa că m-am reo­rientat spre Teatru. În anul în care am dat admitere, nu exista decât secţia de Actorie. Dintr-o mie de candidaţi, câţi eram, am intrat, ceea ce arată cât de incompetentă era comisia, că m-a acceptat pe mine, care nu prea am talent ca actor, dar l-au res­pins pe Florian Pittiş. Până s-a deschis secţia de Re­gie, am stat trei ani ac­tor. Şi am învăţat foarte mult, suferind totuşi în­gro­zitor, fiindcă înţelegeam ce înseamnă să fii expus şi vulnerabil.

– Ştiu că proveniţi dintr-o familie de inte­lectuali. Şi-a lăsat asta amprenta asu­pra căutărilor dvs. de mai târziu?

– Tata a făcut avocatura şi a lucrat la Banca Regală. N-a intrat niciodată în po­litică, dar era mare simpatizant al lui Iuliu Maniu, care a fost prezent şi la botezul meu. După ce s-a instalat regimul comu­nist, şi-a pierdut locul de muncă, s-a apucat de fotografie şi a creat nişte albume absolut extraordinare. De la el am moştenit ochiul fotografic. Iar de la mama, care era pro­fesoară de limba română şi iubea literatura, am luat poezia.

– Cu asemenea părinţi păreaţi destinat unei cariere artistice…

– Eram bun la umaniste, e adevărat, dar la ştiinţe eram catastrofă. Mama, săraca, m-a salvat de nenu­mărate ori. Dacă nu era ea, care era şi profesoară, şi directoare de şcoală, să vină să pună vorbe bune pentru mine, cred că rămâneam repetent. Toată aceas­tă copilărie aparent boemă se desfăşura însă în plin stalinism, când pentru te miri ce puteai fi întemniţat. Nişte unchi de-ai mei au fost arestaţi chiar în apartamentul nos­tru. Şi atunci, sigur că sin­gu­rătatea în care am cres­cut, că nu aveam fraţi, şi teama asta pe care o re­sim­ţeam per­manent la toa­te nivelele, m-au făcut să visez la un loc în care să evadez din cenuşiul vieţii, un loc unde, când se ri­di­ca cor­tina, începea o lume magică, un alt uni­vers.

– Aproape nu există interviu în care să nu se simtă obsesia aceasta a dvs. pentru o altă lume posibilă. De unde vine, domnule Şerban?

– Vine din faptul că tot timpul există în noi două realităţi. Două vieţi. Una e viaţa obişnuită, pe care toţi o numim greşit viaţă. Cealaltă, pe care nu ştim să o numim, e acel Altceva, vag şi nedefinit, pe care îl simţim doar uneori. Ca atunci când te atinge o adiere şi te întrebi ce o fi acolo, de partea cealaltă a vântului. E o întrebare care rămâne mereu fără răs­puns, o năzuinţă spre Altceva, o aspiraţie pe care o uiţi, dar care tot revine; e, de fapt, adevărata viaţă, care te face să cauţi neobosit. Eu, unul, o caut în teatru. De aia, de fiecare dată când mă întâlnesc cu actorii, fiindcă ne e foame împreună de altceva, le spun: „Haideţi să căutăm împreună această viaţă invizibilă!”.

„Eu ştiam carte, ei erau gata să o arunce pe pereţi!”

– În 1969, când nimeni nu se aştepta, aţi pă­ră­sit brusc ţara. Din acel moment, aţi rămas pentru români doar un nume de care s-au legat ne­numărate succese internaţionale. Ce s-a întâm­plat, de fapt, atunci?

– Eu nu am căutat să plec din ţară. În 1969, când am terminat Institutul de Teatru, în România era încă bine. După Primăvara de la Praga, Ceauşescu părea un eliberator pro-american. Eu tocmai mă angajasem în televiziune, n-o duceam rău. Abia după ce am plecat, cenzura s-a înăsprit şi lucrurile s-au înrăutăţit grav.

– Şi atunci, ce v-a împins peste hotare?

– Am cunoscut-o pe Ellen Stewart, fondatoarea clubului de teatru experimental „La MaMa”, o per­sonalitate fabuloasă, care, pe lângă faptul că avea o influenţă enormă în lumea teatrului independent din New York, mai avea în ea şi ceva energii de trib voodoo, că vedea semne pe care nimeni nu le ve­dea. Ellen păstorea acest club de teatru şi era mereu în căutare de tinere talente. Ştia de mine, fiindcă par­ticipasem cu un spectacol studenţesc la un fes­tival în Zagreb, unde ea nu fusese, dar fusese trupa ei. Şi actorii americani, întorşi acasă, i-au po­vestit că există un puşti în România care face lu­cruri formidabile. În 1969, urma să vină în Ro­mâ­nia cu un grup de americani la un congres inter­na­ţional de teatru. Nu ştiu cum a găsit adresa mea, dar mi-a scris că vrea să mă întâlnească la Bucureşti. Aşa că am aşteptat-o la aeroport. Imaginaţi-vă: aveam 23 de ani, aeroportul era mic, şi noi eram vreo sută de oa­meni, în spatele unei sfori, aş­teptând americanii. Şi, din­tr-odată, am văzut-o: o mulatră îm­brăcată în culorile cele mai fistichii. Ei bine, această femeie care nu m-a văzut niciodată a venit glonţ la mine. De unde a ştiut că sunt eu? Mi-a văzut apoi un spectacol la Bucureşti, s-a întors în America şi a cerut pentru mine la Ford Foundation o bursă de trei luni. Bursă care a venit, dar care nu mi s-a aprobat, ba am mai aflat şi că şefii mei din televiziune au în­cercat să trimită pe altcineva în locul meu. Până la urmă, această Ellen Stewart, văzând că trece timpul şi eu nu vin, a luat avionul şi a mai venit o dată la Bucureşti să mă întrebe ce se întâmplă şi unde trebuie să meargă ca să-mi rezolve problemele. „La Ministerul Cultu­rii!  Dar n-o să te lase nimeni să intri”, am zis. „Baby, vino cu mine!”. Am mers la Casa Scânteii îm­pre­ună, am văzut-o cum trece de gărzi, iar eu am aş­tep­tat-o afară, dârdâind de frică şi convins că o vor aresta. După trei sferturi de oră, s-a întors zâm­bi­toare, cu hârtia de aprobare. Eram uluit. Am în­trebat: „Cum ai făcut?”. „L-am văzut pe Ministrul Cul­turii şi am vorbit cu el”. „Dar vorbeşte engle­ză?”. „Ah, nu, dar am vorbit română!”. Demenţă cu­rată! Nu ştiu ce s-a petrecut acolo, cert e că am plecat. De aia îmi place să zic că viaţa mea a fost un lanţ de noroace. Am ajuns exact la momentul potrivit la locul potrivit şi am întâlnit doi oameni absolut fabuloşi, care mi-au marcat destinul definitiv.

– Cum a fost întâlnirea cu America, după tot cenuşiul României din care veneaţi?

– Când am ajuns la aeroport, eram încă într-un costum gri, cu cravată gri, cu părul tuns foarte scurt, cu un geamantănel doar pentru trei luni. M-am trezit într-o lume dementă, de hippies şi de coloraţi, într-o libertate sexuală fără margini, în plin down­town New York, unde era toată avangarda. Am stat chiar în celebrul Chelsea Hotel, unde, fiindcă era ieftin, de-a lungul timpului îşi găsiseră acoperiş artiştii vremii, poeţi, regizori sau muzicieni: Dylan Thomas, Stanley Kubrick, Allen Ginsberg, Bob Marley, Milos Forman, Jimi Hendrix… Când am intrat, tot holul hotelului era plin de travestiţi pe tocuri, Andy Warhol filma „Chelsea Girls”. Aveam şi eu o cameră foarte ieftină, cu duş pe coridor. M-am dus la baie şi primul lucru pe care l-am văzut a fost un tip aplecat peste chiuvetă, cu ochii daţi peste cap, care îşi injecta doza. Eu, care venisem din România şi care, înainte de Ellen, nu mai văzusem în viaţa mea un om de culoare, după asta n-am mai fost la toaletă trei zile. (râde) M-a apucat o frică îngrozitoare. Dar, încet-încet, în lumea asta în care orice părea posibil, mi-am făcut şi eu loc. Această libertate haotică şi această deschidere ex­tremă a lor, amestecate cu rigoarea şi disciplina mea, deprinse în şcoala românească, înrâurită pu­ternic de Sta­nislavski, au făcut să avem succes. Eu ştiam carte, ei erau gata să o arunce pe pereţi! Aşa că primul spectacol a ieşit formidabil. Atunci, Peter Brook, „cel mai mare regizor de teatru în viaţă”, cum e unanim recunoscut, era întâmplător la New York. A văzut spectacolul şi m-a chemat să lucrez cu el un an la Paris.

„New York-ul îmi dă mai multă energie decât zece Coca Cola”

– …a doua întâlnire providenţială!

– Peter Brook mi-a schimbat viaţa. După un an cu el la Paris, cu o nouă viziune despre viaţă şi artă, nu ştiam ce să fac. Voiam să mă întorc în ţară, dar între timp lucrurile în România o luaseră razna şi toţi prietenii îmi spuneau: „Eşti nebun? Cum să te întorci?”. Aşa că m-am dus înapoi la New York.

– Un oraş care, iată, vă găz­duieşte de aproape cinci decenii! Vă simţiţi bine acolo?

– New York-ul e un oraş care m-a inspirat întotdeauna. Doar faptul că mă plimb pe stradă îmi dă energie mai mult decât zece Coca Cola. Vezi în el cele mai mari contraste posibile, de la ma­fioţi la bancheri aroganţi, la oa­meni simpli de o bunătate nemai­pomenită, şi simţi că acolo tot binele şi răul s-au adunat, ca şi cum îngerul şi diavolul sunt şi în afară, şi în tine. Şi apoi, toţi acei zgârie-nori… Când urc pe Empire State Building şi văd cum de sus oamenii par să se micşoreze tot mai mult, până ajung ca nişte bon­dari, forfota asta a lor îmi amin­teşte cât de mic sunt în relaţie cu lumea în care trăiesc şi cu ce­lelalte galaxii. Şi, în acelaşi timp, ce şansă enormă am că pot trăi fiecare clipă deplin.

– În ultima vreme, America pare totuşi într-o degringoladă.

– Aşa e, America nu mai e ce-a fost. Timp de 27 de ani am fost şeful catedrei de teatru de la Co­lum­bia University, una din cele mai mari universităţi ale Americii. Am înfiinţat această catedră de actorie şi am transformat-o într-un laborator de căutări şi de experimente unic în America. Ei bine, când Trump a devenit preşedinte, lucrurile au luat-o razna. Columbia, care mereu a avut o politică de stânga, înspre un socialism utopic, s-a pus contra politicii lui Trump, iar politica ei a devenit aproape pro-comunistă. Iar când a avut loc episodul Wein­stein, mişcarea #metoo a avut repercusiuni adânci. Unii colegi profesori au fost acuzaţi de hărţuire sexuală şi şi-au pierdut postul, iar studenţilor li s-a cerut să informeze şi erau liberi să acuze oricând pe oricine. S-a transformat într-o vânătoare continuă, care crea între noi suspiciuni. Mă simţeam din ce în ce mai stingher. A pus capac momentul în care decanul ne-a chemat să ne ţină un discurs nouă, celor de la Teatru, spunându-ne: „Ştiu că predaţi o artă fizică, bazată pe ges­ticulaţii şi corporalitate, dar vă atrag atenţia că, dacă îi cereţi unei studente să se aşeze în genunchi şi după aceea o şi atingeţi întâmplător pe umăr, aveţi toate şansele să fiţi acuzaţi de hărţuire sexuală». Aşa că acum două luni am decis să părăsesc catedra. Ajunsesem să nu mă mai simt liber, să-mi fie frică să intru în clasă. America de acum e simbolul unei con­fuzii agravate de fap­tul că jumătate din popu­la­ţie ţine cu Trump şi suportă o dictatură, iar cea­laltă jumătate, speriată de faptul că el e la Casa Albă, impune o altă dictatură. E neplăcut să fii alb şi heterosexual azi, la New York!

„Mă gândesc la un actor ca la un frate al meu”

– În toate întâmplările astea, există şi o parte bună pentru noi, românii. Iată-vă din nou în Ro­mânia, implicat în mai multe proiecte. Inten­ţionaţi să rămâneţi?

– Mi-am propus să petrec cam şase luni aici şi şase luni în New York. Fac acum două spectacole la Bulandra şi mai am şi la Teatrul de Comedie un proiect. O să ţin probabil şi ateliere de teatru, dar cel mai mult mi-aş dori să am o şcoală a mea, un centru unde tinerii actori să primească o educaţie adevărată. După o experienţă de o viaţă, simt obli­gaţia de a transmite mai departe. Dar cine oare ar putea subvenţiona?

– Actorii români se bat să lucreze cu dvs., dar umblă totuşi vorba că sunteţi un regizor al naibii de dificil. De unde repu­taţia asta?

– În tinereţe, eram un dictator. Credeam că ştiu ce vreau, că am viziunea mea, la care toţi trebuie să se ali­nieze. De aia e bine în viaţă să îmbătrâneşti, că afli că de fapt nu ştii mai nimic şi că nu trebuie să te iei ni­ciodată prea în serios. Uite că am ajuns la vârs­ta la care m-a do­borât înţelepciunea (râ­de) şi am înţeles că em­patia, răbdarea şi blândeţea nu-s deloc un lucru rău. Azi, mă gândesc la un actor ca la un frate al meu că­ru­ia îi vreau binele. Dar tocmai pentru că îi vreau binele, uneori merg până în pânzele albe pentru a-l convinge că poate mai mult decât crede el că poate. Pentru că îmi doresc să atingă potenţialul de care e capabil, să intre în legătură cu sursa adâncă şi misterioasă din el. Abia atunci adevărul textului devine adevărul lui şi, devenind al lui, devine şi al celor din faţa lui.

– Şi îi transformă pe toţi… Asta căutaţi de fapt ca regizor?

– Da, această transformare continuă! De aceea, la o vârstă la care mulţi colegi de-ai mei se gândesc deja la cum să-şi aranjeze o retragere uşoară, eu caut încă schimbarea, am încă un apetit de a face teatru surprinzător. Teatrul e un fel de obsesie care vine din­tr-o curiozitate faţă de tot ce nu ştiu şi aş putea afla lucrând. Şi, odată descoperit, nu mă mai inte­resează, trebuie să o iau de la capăt. E nevoia de a fi mereu în faţa necunoscutului, care e mai mare şi mai vast decât tot ce ne imaginăm noi că ar putea să fie.

„Lumea în care trăim nu merge spre lumină, ci spre întuneric”

– Domnule Andrei Şerban, cum arată zilele dvs. româneşti? Sunteţi venit aici cu familia?

– A venit alături de mine şi soţia mea, Daniela Dima, regizoare ea însăşi şi colaboratoare de lungă durată. Ea a tradus piesa pe care o montăm acum. Lucrăm mereu în echipă, ceea ce ne permite să că­lătorim împreună. În cea mai mare parte a timpului suntem amândoi în teatru. Serile mergem să vedem spectacole. Sunt un spectator curios în legătură cu ce se întâmplă în teatrele independente, dar dificil, pentru că nu mai pot vedea o piesă de teatru cu ino­cenţa din tinereţe. Aştept să fiu surprins, dar după ce am văzut mii de spectacole în viaţa asta, mi se întâmplă din ce în ce mai rar.

– Iar dimineţile pentru ce sunt rezervate?

– Dimineţile mele încep devreme, la ora cinci. Până când oraşul se trezeşte şi el, îmi beau cafeaua şi-mi fac un ritual al meu, care mă linişteşte şi mă în­carcă. Apoi lucrez, mă pregătesc de repetiţii, fi­indcă timpul dedicat unei piese e întotdeauna scurt şi simt că am o responsabilitate în faţa actorilor.

– V-am auzit dând interviuri în care păreaţi la curent cu tot ce se întâmplă politic şi social în România, păreaţi mai român decât românii. Când mai aveţi timp să urmăriţi şi viaţa politică?

– Sunt implicat, fără să cunosc detalii, pentru că aflu ticăloşiile acestei vieţi de la actorii cu care lucrez. Nefiind atât de identificat cu România, şti­ind că sunt doar în trecere, că financiar nu depind de ce câştig aici, pot privi cu o oarecare distanţă şi cu o revoltă cu totul lipsită de ură! Îmi pot permite luxul de a spune exact ce gândesc.

– Dar tot marasmul ăsta politic şi social nu vă încarcă prea mult? Nu vă ameninţă propria artă?

– Faptul că există atâta minciună în politică şi că asta nu se pupă deloc cu faptul că suntem aici, pe Pământ, pentru cu totul altceva face ca arta pe care o fac să fie cu atât mai înverşunată împotriva fal­sului din politică. Sunt conştient că lumea în care trăim nu merge spre lumină, ci spre întuneric. În fi­lo­sofia indiană există chiar un termen pentru asta, Kali Yuga, perioada în care se spune că Buddah doar­me, iar energiile sacre bat în retragere. Până Buddah se va trezi din nou, în lume e întuneric şi toa­te forţele ne trag în jos. Tocmai de aceea, tot ce pot să fac e să rezist, cu fiecare fibră a fiinţei mele, acestui spi­rit de negativitate. Şi, orice s-ar întâmpla pe sce­na politică aici sau aiurea, să am grijă ca mesajul meu artistic să fie întotdeauna unul pozitiv, luminos.

– Ca o încercare de a reface acea reţea lu­mi­noasă a lumii?

– Da, întocmai ca un act de reparaţie. Prin tea­tru, poţi reface coerenţa luminii, conexiunile rupte. Iar eu simt că am obligaţia faţă de cel care a plătit biletul să-l fac să plece acasă mai reparat interior decât a venit. Nu fac teatru ca să am suc­ces. Fac tea­tru ca din toată această expe­rienţă pe care o tră­im împreună, actori şi spec­ta­tori, să simt că, deşi nu am găsit un răs­puns, am fost atins, măcar pentru o cli­pă, de viaţa cea adevărată.

(Interviu publicat în revista Formula As, în 2019)