Regizor, 69, New York
A revoluționat teatrul de peste Ocean cu îndrăzneala viziunii lui. A fost onorat cu prestigiosul George Abbott Award și a condus aproape trei decenii catedra de actorie a Universității Columbia. E unul din ce mai prolifici regizori români. Azi, trăiește între două lumi, două continente și foarte multe scene.
Adolescență sau copilărie? Copilărie! Pentru că până la 5 ani am fost mult mai inteligent. Acum, la vârsta pe care o am, încerc să-mi amintesc ce știam când eram copil, dar am uitat.
Când eram mic, voiam să mă fac dirijor. Așteptam să plece toți de-acasă, puneam discuri cu Toscanini și dirijam singur în fața oglinzii. Din fericire, mi-am dat seama la timp că n-am vocație și m-am reorientat.
L-am cunoscut în copilărie pe Blaga. Era văr de-al treilea cu tatăl meu. Îmi amintesc cum tata îi spunea mereu că nu-i înțelege poezia. „Nu-i nimic, dragă Gogule, răspundea el zâmbind. Citește de doua ori: o dată cu voce tare, apoi ca o șoaptă a sufletului. Nu-i nevoie să înțelegi.”
M-am apucat să fac teatru pentru că mi-era frică să confrunt viața. Acum, sunt în teatru ca să mă deschid spre viață, s-o înțeleg.
Când i-am descoperit, americanii aveau libertatea. Eu aveam disciplina din școala de teatru românească, fundația pe care poți improviza. Eu știam carte. Ei erau gata s-o pună în aplicare, dar s-o arunce apoi pe pereți. Știau instinctiv că teoria în teatru e moarte.
Norocul în viață e totuși important. Poți să muncești și să te dai cu capul de pereți, dar nu e destul doar efortul tau; trebuie să primești și ajutor de sus, de la Muză!
Nu cred că am dat tot ce sunt capabil în teatru. Nu pe cât noroc am avut. Ma simt încă dator. De asta continui să lucrez.
Am avut mai multe succese decât eșecuri. Din succese n-am învățat nimic, dar mi-au dat încredere să continui. Din greșeli am aflat că, fără încredere, nimic nu e posibil.
Teatrul nu schimbă lumea, dar ne poate face să ne simțim vii. Lasă în loc amintirea unei vibrații care ne-a făcut pentru câteva clipe mai inteligenți, mai treji, mai sensibili.
Când piesa e bună, simți cum toată ființa ta freamătă de o Viață care o traversează. Exact ca în clipa când te îndrăgostești.
Visez să merg la teatru și să dea o piesă cu mine de pământ, să mă zguduie. Văd atatea piese pe an și abia găsesc una care mă face să plec acasă mai treaz.
Cel mai important lucru pe care l-am învățat de la cei doi băieți ai mei este că nu e deloc recomandat să le țin predici. „Dear Papi, nu ne mai da lecții, nu vezi că lumea s-a schimbat!?!
Nu doar că n-am mâncat același salam cu soia, dar mai am și prostul obicei să spun public exact ce gândesc. E normal ca o parte a breslei teatrale din România să nu mă înghită deloc.
În artă, ideea că suntem toți egali duce doar la mediocritate. Arta majoră ne-a dovedit că nu putem fi toți egali.Avem nevoie de elite, să privim în sus. Doar spunând asta în climatul actual de woke-ism, sunt deja pus la zid.
Am fost orgolios și insensibil de multe ori în viața mea. Mulți cred că și acum sunt un tip imposibil de intransigent. Ce nu știu ei e că sunt într-o nemulțumire continuă de mine însumi. La propria mea premieră, am des sentimentul c-am eșuat.
Peter Brook e modelul meu de senectute. Ca și el, când eram tânăr, eram mult mai dictatorial, judecam actorii. Dar un regizor nu e un procuror. În ultimii ani de viață, Brook și-a transformat ființa. Îi privea pe actori cu infinit de multă dragoste și compasiune. Acum încerc să-i umez și eu exemplul.
Actorul e cu toate măruntaiele la vedere. Regizorul stă la cald. Nu se expune, dar e ca un frate, ca o soră mai mare. Suferă și se bucură o dată cu ei.
Drumul pe care l-am ales mi-a adus gustul libertății, nu libertatea. Ce-mi doresc cel mai mult e și cel mai greu să obțin: să fiu cu adevărat liber interior.
Întoarcerea e și ea o formă de patriotism. Sau cel puțin așa credeam pe vremuri, în naivitatea mea. Azi, mai curând i-aș da dreptate lui Cioran: „Să nu te întorci niciodată de unde-ai plecat!”
Singurătatea e creatoare. Am nevoie să fiu des cu mine însumi, ca să mă pot întoarce mai proaspăt în lume.
Viața în doi? E plină de ups and downs, de văi și de culmi. Dar ce șansă unică să faci ceva pentru celălalt, să-i dai bucurie, fără să te gândești doar la tine! Egoul poate fi pus la locul lui.
Mi-a luat mult timp să înțeleg că într-o relație eu și tu suntem diferiți și totuși același. Suferința, ca și dragostea, ne învață că we are one.