Muzician, actor, 32, București
Scrie versuri, glume, muzică și joacă, uneori, teatru. L-ați văzut la Românii au talent și la iUmor, îl găsiți și pe Youtube și Spotify, unde dă cu „Vindecare” pe ritmuri reggae și rime electrizante. Convins că în viața oricărui domn niște doamne ajută, visează negrese, se ia în piept cu virtuțile și caută încă biscuitul perfect.
Fotografie de Bogdan Ciubuciu
Am avut o copilărie perfectă. Am fost convins de asta până într-o zi când, contra unei sume de 150 de ron, 45 de minute, am aflat că n-a fost chiar așa.
Superputerea la care am visat toată copilăria era să fiu invizibil, ca să pot intra în vestiarele fetelor.
Sunt un somelier fin de shaorma. Shaorma perfectă e aia căreia îi simți suculența și-mpachetarea înainte s-o muști. Să nu fie iute, să fie caldă și bine rulată în sos iubitor, dar în același timp să opună forță și rezistență. Să nu dezamăgească, cum ar veni. Și, dacă se poate, să nu îți curgă pe pantofi.
În liceu, n-am avut nicio înclinație către nimic. Le-am zis alor mei: fac ce vreți voi. Și am făcut Marketing. După aia, mi-a venit brusc înclinația și am dat la Teatru.
Nu-i bine să alegi calea ușoară în viață. Ușorul nu merge de multe ori la apă.
Mi-ar plăcea să joc mai des. Ascund în mine un actor foarte versatil, care nu și-a descoperit încă posibilitățile. Am un simț bun al timing-ului comic și un abis ce abia așteaptă să se reverse în dramă.
Sunt încă un tip introvertit. Uneori, îmi place să fiu în mijlocul unei păduri de oameni. Alteori, mi-ar plăcea să-i prefac pe toți în copaci.
În teatru, se spune că, dacă ai ieșit din scenă la fel cum ai intrat, ai jucat prost. Când joc bine, simt că plec luând puțin adevăr cu mine.
În adolescență, m-am bagabonțit puțin, după adolescență m-am bagabonțit de tot.
Nu cred in calea de mijloc. Calea de mijloc e cea mai nasoală, nu e nici curată, nici murdară. Și nu impune niciun talent. Nu ești desăvârșit nici în vicii, nici în virtuți.
La început, cântatul era doar pentru mine. Să închid ochii la mine-n sufragerie pe covor și să pot să cânt până ies din mine cu tot cu lacrimi mi se părea ceva extraordinar de cathartic. Acum, e și pentru oameni. Visez să scriu o piesă perfectă, care să scoată tot sufletul din ei.
De ce caut cu disperare perfecțiunea? Dar de ce nu?
Sunt gelos pe abilitatea unei femei de a trăi prezentul, orgasmul vieții. Eu foarte rar am reușit să-l am.
Ascultam într-o seară un live de la Red Hot Chili Peppers și Frusciante a început un solo de chitară care rupea tot. Cânta omul de parcă se făcuse cât stadionul. Și eu ascultam, plângeam și simțeam cum ceva în mine vrea să rupă pieptul. Am în mine o sete uriașă de viață, dar nu știu cum să rup lanțurile care o țin.
Când cânt și cânt bine, sunt de neatins. Nu cânt din voce și din degete, cânt cu totul și cu totul din mine.
Nu vreau o fată simplă. Vreau o fată complicată, cu dealuri, cu văi, cu stânci abrupte. Trebuie să fie mult om acolo, altfel mă plictisesc.
Sunt un mare admirator al arhitecturii feminine. În fața frumuseții ei, mă simt tonic, dornic și corintic.
O erecție asumată e cea mai bună carte de vizită. E cel mai sincer compliment pe care îl poți face unei femei.
Dacă n-aș bănui că există mai mult, n-aș căuta.
De ce mi-e frică cel mai tare? De faptul că lumea în care trăim ar putea fi lipsită de toată poezia asta pe care o caut. Dar pe care o și neg, dacă nu mă convinge. În mine, se ascund un visător și un cinic în egală măsură.
N-aș vrea să știu că noi am creat poezia, ca să îndulcim o realitate insipidă. Aș vrea să cred că a existat dintotdeauna și noi doar am descoperit-o.
De fapt, nu stiu cine pe cine încearcă să apere. Poezia mă apără de realitate sau realitatea mă apără de poezie?
Nu, nu cred în relațiile la distanță. Ochii care nu se văd se termină.
Femeile pot fi foarte convingătoare când le dau bărbaților lecții de viață. Doar că bărbatul școlit e bărbat nefericit.
Procrastinarea? Sunt maestru la chestia asta! Nu mi-e clar dacă ce amân eu cel mai mult e propriul meu succes sau propriul meu eșec.
Caracterul meu nu conține greșeli. Acțiunile mele sunt uneori greșite! Asta e rezultatul faptului că standardele mele sunt foarte înalte și nu mă calific la ele. Practic, nu mă pot ridica la înălțimea propriului meu caracter.
Suntem mereu doi: ăla care sunt și ăla care aș vrea să fiu.